arc-en-ciel

viziunile Ianei

2011-08-30T23:06:00.003+03:00

Iana isi amintea cu precizie dimineata de decembrie in care, din plictiseala, urmase cursul serpuitor al unui tramvai usor anemic, privind curios la motivele florale asupra carora respiratia ei lasa din cand in cand forme de scurta durata.
Coborase la intamplare, chiar langa o masina de gunoi neatenta si usor mioapa, cei doi o fluierasera, semn de alerta pentru maidanezii cartierului, atat de slabi si totusi atat de vii. Nu intorsese capul, masinile de gunoi aduceau cu ele amintiri peste care ochii nu se mai puteau deschide, doar daca ar fi ramas, asa, ca doua margele de sticla, lucioase, alunecoase si reci. Toti se nasc cu cate o inima rosie, in tot albul acela, neperturbat, iluzoriu, toti trebuie sa si-o ingrijeasca, ce usor se poate scufunda, toti sunt uitati si uita, la randul lor, asa cum uitase si ea, cumparase o carte, mirosind a vechi si curios, o carte despre care nu-si amintea nimic, doar s-o descopere acolo, in teanc, cu coperta lucioasa, cu declaratia aceea stupida "Te iubesc", deci Iana o tinuse la un moment dat in maini, poate o si citise, multumise si zambise, poate chiar raspunsese sentimental. Nu-si amintea,se gandea la tunelurile memoriei, unele infundate permanent, altele atat de inguste, ce se putea face in privinta uitarii?
Ianei ii placea, in zilele proaste, sa-si spuna ca uite, acestei luni ii lipseste cu desavarsire umorul, e ca o fata cu o lista de cumparaturi printre altele ce se joaca de-a v-ati ascunselea. Ajunsese pe o strada cu case oarecum treze, de la o fereastra luminata se auzea glasul somnoros al ibricului, in timp ce o mana numara niste lingurite de zahar. Cat ar fi vrut Iana sa nu fie si ea asemenea zilelor pe care le poreclea. Sa bata in geam, iar mana, atat, sa-i intinda o ceasca cu cacao.
Cerul incerca sa se lumineze, Iana se dezmortea, de pe ochi parca i se luase o ceata, casele aveau ferestre cu rame albastre si verzi, s-ar fi lipit cu totul de peretii usor grunjosi si nefinisati, cat o mai urmareau aceste senzatii, de a deveni obiect, cum ar fi fost o Iana-usa, o vaza-Iana sau cum, da, cum ar fi aratat Iana-carte?
O luase la stanga gandindu-se ca are sa se mai plimbe doar putin, uite, copiii pleaca la scoala, cu fularul prins temeinic si sosete flausate, cu ghiozdanele in care caietele erau pline de litere si semne de cerneala, poate altele erau la fel de albe ca zapada, acesti copii probabil nici nu se duc la scoala, ii asteapta un derdelus si o sanie. Uite, de-ar fi incaput in ghiozdan, ce bine ar fi fost.

Isi amintea precis. Acela fusese momentul in care incetase sa creada in oameni, inimii Ianei ii era mai bine in preajma obiectelor.

mecanica frunzareasca

2011-08-27T00:10:00.005+03:00

prima frunza galbena a ultimelor zile de vara a fost observata in compania vantului in sfarsit racoros, alunecand periculos pe bulevardul inca aglomerat.

primei frunze ingalbenite i s-a ordonat sa se aseze in calea ei, strecurandu-i-se molatic intre pasii cinci si sase facuti din statia de autobuz inspre casa, printre felinare si taxiuri. stiau cu totii, greieri, frunza, vant si necunoscut, este ce ii trebuie, e atat de trista, cu ziarul sub brat, mergand usor impleticit, gandindu-se poate cu un secol sau mai mult in urma, si-a capatat deci dreptul de a primi prima frunza petiolata a inceputului de toamna, usor insesizabil, dar prezent, mai ales in calendarele femeilor crestine, ce le tin in piuneze pe peretii bucatariilor.

a luat-o, firesc, doar nu era s-o lase pantofilor grabiti sau rotilor de bicicleta, chiar daca nu stia ca ea e prima, a luat-o si i-a mangaiat duios nervurile usor nervoase, tresaltand parca sub atingerea degetelor cu unghii prea mici si nelacuite.

acasa, inca pe intuneric,a sfaramat frunza cu margini crenate in minuscule geometrii, scheletul format din petiol si nervuri l-a pus deoparte, apoi a mestecat, obositor de meticulos, compozitia a ceea ce fusese, nu demult, intaia frunza a acestei mult prea asteptate toamne.

o modesta agripnie

2011-08-26T12:24:00.002+03:00

Nu-i luase mult sa se convinga, asa nu se mai poate. In fiecare dimineata, aceeasi poveste. Noaptea, se certau cainii, in zori prindeau glas bormasini, excavatoare, ciocane, geamuri aruncate de la inaltime; nu se oprise niciun moment sa se gandeasca la permanentele schimbari din jur, un moment atat de rar intalnit, el fiind singurul neschimbat, in timp ce ziduri si trotuare sufereau transformari. Caraghios, de-a dreptul, nu? De obicei cladirile sunt martorii vietilor noastre si nu invers.

El nu observa ineditul situatiei. Se gandea doar la o solutie imediata, il disperau zvarcolirile si cearcanele analizate sub microscop. Incercase chiar, de la plafar, unde o tanara usor neindemanatica incercase sa afle de ce nu poate dormi, niste capsule cu extract de valeriana si passiflora, iar de la farmacie, dopuri de urechi, doar-doar s-o cufunda in odihnitoarea adormire a simturilor. I se recomandase chiar un consult medical, dar cine avea timp de asa ceva? Era doar vina "animalelor de fier", cum le botezase intr-un acces de disperare.

Maica-sa, singura persoana pentru care mai folosea telefonul fix, ii sugera leacuri din popor- o cana cu lapte inainte de culcare, preferabil de capra, bai de aer in fata ferestrei (!), perne umplute cu sulfina si conuri de hamei. Il faceau sa rada aceste sfaturi, tacere, asta ii trebuia lui, un univers inchis ermetic, fara niciun acces din exterior. Ii adusese chiar, la urmatoarea vizita, printre oua, branza, rosii, si flori de tei, sa le faca infuzie. Citise dumneaei ca e bine sa mananci usor seara, sa faci dus cu apa calduta, sa asculti muzica de relaxare si sa indepartezi toti factorii favorizanti, monolog ce il infuriase, dar nu-i spusese nimic. Ramanand peste noapte, mama dormi bustean, trezindu-l chiar ea pe la sase, sa-l intrebe cum prefera cafeaua.

In tot acest timp, realitatea se schimba si el avea sa iasa intr-o zi din casa, atat de concentrat pe oboseala sa cronicizata, incat nici nu va mai recunoaste lipsa castanilor din curtea scolii.

psihanaliza unei posibile insomnii

2011-08-26T02:00:00.004+03:00

nu-mi e somn si pace, nu am sa ma mai intorc pe toate partile in cautarea pozitiei ideale pentru dormit, doar nu-i corpul de vina ca mintea nu are habar sa taca.

asteptam cumva timpul acesta, nu mai prezinta noutate nici indiferenta, nici privirea incruntata, sunt toate pamanturi pe care le-am explorat deja, le cunosc densitatea, aria, sterilitatea, senzatia de sfaramare a propriilor dinti.

iata-ma, asadar, invartind pe degete ce nu stiu sa fac, ceea ce implica aproape tot, cu exceptia greselilor, pe acestea le manuiesc foarte bine. poate asta ar trebui sa scriu, " manual de greseli", un fel de ghid care sa includa toate erorile umane posibile, care sa te avertizeze si sa te educe in a nu le face, prin prezentarea exemplului "asa nu!".

cand se cearta oamenii, sau pur si simplu discuta, despre politica, un film, o barfa, pretul rosiilor sau ce-i mai potrivit in casa noua, perdea sau oblon, mie imi vine sa plang. sa-mi frang mainile si sa le spun sa o ia mai incet, poate e ceva ce eu nu pricep, poate vorbesc prea repede, insa ce pot face? nu ma intereseaza nici politica nici costul legumelor, nici cum se sorteaza rufele inainte de spalat, cum sa disimulez asa ceva? rabdare nu am. da, nici pe dumneaei nu mi-am autoeducat-o.

e aproape douasipaispezeceminute inspre dimineata, am pus niste gem de caise pe biscuiti de casa, ascult "pictures at an exhibition" de Mussorgsky, iar clapele pianului se cutremura sub tocurile nesomnului.

ce-are sa fie daca are sa fie doar asa?

incercare de spontan

2011-08-25T11:00:00.002+03:00

Lui I. nu-i ascunsese niciodata nimic, nu intentionat cel putin. La fiecare cotitura brusca ,impaiata in sperietoare de ciori, pe care o lua viata ei, isi dorea, mental si mai ales sufleteste sa-l stranga de incheietura subtire, sa-l traga de parul acela incalcit, sa-si infiga dintii in zambetul lui pasnic; uneori chiar sa-i loveasca absenta de pe trotuare, dintre cearceafuri, din ibricul de cafea pentru o singura persoana.

Cu toate astea, se infiripau unele momente cand il uita pe I., in niciun caz intentionat, dar cand si cand veneau cocorii si cerul se asurzea sub tipete si soprane, iar atentia ei se indrepta concentrat spre minuscule informatii, ca de exemplu denumirea licuricilor de noapte, povestea inventarii ghilotinei, dezbaterea accesului fructelor in rai, si toate aceste forme de distractie, lasand firele lui I. cumva suspendate, dar nu si uitate.

Erau putini pasii pe care-i facusera impreuna, cuvintele ar fi putut incapea cu usurinta in trei buzunare si un pantof fara toc, noptile capatau forma lichida si se prelingeau sub unghii, lasandu-le miros usor de iarba si lacrimi.

Stia ca I. nu se gandeste la ea. Evita sa-l intalneasca, s-ar fi purtat iar ca o salbatica, inmarmurita si complet tacuta, ca si cum s-ar fi putut transforma, spontan, in piatra.

Cu toate astea, senzatiile sunt acute, si daca ii sunt de ajuns, cine poate spune ca nu sunt adevarul ei?

( pe I. nu-l cunoaste nimeni, si-l coloreaza ea din bucati de sticla, ceruri si colivii )

scrisoare pentru Maria- cea in loc de la revedere

2011-08-25T00:19:00.003+03:00

Cand nici tie nu-mi mai vine sa-ti scriu, Maria, si ma uit in gol cu atata concentrare de-as putea sa spun, chiar si fara vreun dictionar specializat, cate vertebre si ochi se inghesuie acolo, cand imi e totuna orice cuvant sau lipsa lui, ei bine, Maria, atunci imi pun genunchii pe pietre goale si scriu in aer, mai mult desene decat cuvinte, mai mult semne decat vorbe, nicidecum persistente, mai degraba eterice.

Din spatele timpului se intampla sa mi se iveasca, cand si cand, concluzii trase, idei intiparite drept certitudini, propozitii fara noime inventate cu gandul ca ne-om face bine, asa. De-acum nu mai vreau, nu mai pot, Maria, nici sa te ascult, nici sa ma asculti, poate doar sa ne privim, por cu por, si crud pana la disectie, nefericirile ce vor veni. Sa nu ma contrazici, te rog.

Imi este imposibil sa-ti mai spun altfel de lucruri. Cu cat amar intiparesc in spatele ochilor fragmente si cioburi,Maria, doar ziua imi pare prea lunga pentru omul mic in care ma transform.

Sa nu te superi de n-am sa-ti mai scriu, Maria. Macar o vreme, poate oi invata alt alfabet. Da, alfabetul tacerii. Si-atunci ai sa crezi tot ce-ti spun.

preferinta nimicului

2011-08-24T14:24:00.002+03:00

O descurajau mai ales diminetile tarzii, strecurandu-se cu mieunaturi si bormasini in lumea minunat de tacuta unde nu se petrecea absolut nimic, in comparatie cu imaginea oglindita, dar falsa, a vietii exterioare, unde timpul se impartea in felii zgarcite sau mai generoase, anume impartite pentru diverse activitati: fierberea apei pentru cafea, periatul dintilor, anticiparea asteptarii tramvaiului in soarele nemilos, salutarile si tot restul, inutil, al gesturilor.

Pesemne natura gresise pe undeva, inzestrand-o cu o latenta personalitate, asemanatoare unei flori ce prinde culoare o singura zi pe an, asa si ea, putea fi sclipitoare pret de-o clipire, in rest se tot camufla, traind asemanator celor pe care ii vedea.

Vazuse, intr-o seara-noapte argintie datorita stelelor si apei, un fluture de noapte, cum se grabeste, atras parca de o forta invizibila, in nucleul arzator al focului pe care-l incropisera in cautarea caldurii. O secunda, poate nici atat, si fluturele nu mai era, doar scrum, intre milioanele de particule de cenusa, carbonizat si inutil, in ciuda gestului ei cu jumatate de brat intins si tipatul pe jumatate gesticulat; si atunci au scrasnit toate arcurile si s-au poticnit.

O dezarmau in special orele pierdute, albe asemenea peretilor proaspat varuiti,tare ar fi vrut sa aibe la indemana ceva cu care sa le strice perfectiunea.

trembling hands or hats

2011-08-15T23:10:00.003+03:00

Gata, a spus cu voce suieratoare, ca si cum i s-ar fi pitit limba printre spice de grau. Ii alergau cuvintele inaintea sunetelor, linia de final fusese trasa cu un ciot de caramida, ramasa rest la o mansarda. Ochii scaparau gesturi fractionate de respiratia accelerata, o bucata de fosfor sa fi avut, ilizibilul ar fi capatat concret.

Cat de amar putea sa fie trupul framantat ca pe o penultima incercare? Ea nu vazuse niciodata un greier, nu stia ce culoare au si de unde le vine inspiratia.

Citise, era sigura, undeva, in teancul amenintator de carti, despre posibilitatea oamenilor de a alege nerepetarea istoriei, daca ar stii numai sa prinda momentul in pumni, asa cum se tine firul de papadie pregatit sa fie imprastiat in numele sperantei. Oglinzile nu mai arata de mult timp infatisarile cusute grosolan cu ata groasa. Gata, a spus din nou, asezandu-si oasele, proaspat apretate, pe acoperisul fierbinte de tigla.

nimic despre dimineti

2011-08-06T22:46:00.002+03:00

Invatasem, cu timpul, sa nu te mai astept. Erau plimbari lungi pe stradutele personale, cu copii si copaci infrunziti, cu oameni-detaliu asupra carora ochii mei se odihneau, in asteptare. Miroseau cu totii a amintire si carte veche, miroseam si eu a ei, furandu-le din gesturi si zambete.

Voiam sa nu-mi simt cercul devenind punct. Voiam sa mi te desprind mai ales de pe retina, iti adunasei acolo, dezordonat, linii, curbe, trapeze.
Erau si zile bune, le imparteam, cu zgarcenie, optimismul singuratatii imbratisate, cand pepenii aveau doar vopsea rosie si nasturi negri. Ma cataram pe cate un pervaz al unor cladiri uitate de cotidian si-mi doream un ochean sa vad aripile de albatros ce ar fi putut despica o nedumerire in trei.

Dupa-amiezile de bumbac se culcau intre doua scanduri, imbratisandu-mi mai ales tacerile incolore. Cat as fi vrut doar. Paralizia era sarata, ca atunci cand mergi la mare si totul e violet in afara cerului. Imi imaginam.

Uneori mai cumparam nimicuri : dintr-o galeata verde o floarea-soarelui, dintr-o incapere cu aer coclit un ibric pentru cafele si oua rascoapte, de la o taraba sosete cu bufnite dojenitoare. Mi-era dor.

Serile nu erau pretentioase. Se izolau in camasi aspre si cuvinte blanzi ale unui strain-poet spunand, abia soptit, cum ca e doar fum. Eu intindeam palmele si intr-adevar, se intampla sa si dispari.

si asta e ceva

2011-06-15T23:23:00.003+03:00

ai facut ochii mici si ai clipit nenumarat pana sa se limpezeasca privirea de straturile verticale asezate fara chef de duca asupra vederilor tale. ai lasat pleoapele sa-si umfle un pic marginile, asemenea buretilor imbibati cu apa, pana sa apuci sa le tragi fermoarul pentru somn.
ce galagie era azi in tramvai, si cate interactiuni paralele, si cata nedumerire din partea mea, imaginandu-mi mucoasa mea gastrica data pe o razatoare pentru morcovi. cu durerea aceea iradiind in tot corpul, luand o forma oarecum palpabila, muscand din buze si strangand unghiile in palme, ce galagie izbitoare era azi in tramvai, ce galagie inutila pentru tot ce nu se va spune niciodata.
pasii inapoi nu gasesc urme familiare,cand ai sa pricepi? haide, lasa totul asa cum e acum, or veni si zile mai bune, rotindu-se pe circumferinte oarecum surprinzatoare, oarecum create din fire de cupru.
mai ai putin si te dezbini, dar rotitele se intrepatrund in continuare, oarecum inert, oarecum bolnavicios, oarecum inutil. semnele sunt sterse, nicio usa nu mai poarta usturoi si niciun cuvant nu trece prin lemn.

mai mult sau mai putin

2011-06-14T23:40:00.002+03:00

si trecura zilele, desculte pe caldaramaul incins, lasand urme usor deformabile, usor ignorabile, usor inefabile, iar pleoapele au stat numai inchise. s-au rasturnat tacerile, colectionand urechi fara timpan de la pietonii intamplatori. rar, s-au innegrit si au tras de clopot, plimband printre dinti, cu indarjire, pamant mort.

de-atunci, automat, zilele s-au petrecut la unison, golind, cu certitudine, reactiile de furie anterior sigure.

sunt ca un pahar gol, ciobit un pic pe circumferinta, plin de amprente si pete, in care se mai aseaza din cand in cand cate o floare rupta de pe marginea drumului,dar pe care nimeni nu-l spala cu apa proaspata.

cu toate acestea

2011-06-14T23:00:00.002+03:00

"pe femeia asta, asa cum e acum, cu oase subtiri ca niste andrele, eu am s-o iubesc cat voi trai", isi spuse el dand drumul fumului gros. chiar si singur de voi trai, atat imi va ajunge. stinse lampa de veghe cu abajur verde si lasa tigara sa se stinga incet, ca un oftat venit de departe, dintr-o amintire de ceata.

pe femeia asta, asa cum a fost ea, au iubit-o multi barbati, unii cu gesturi, altii doar prin cuvinte, cei mai multi i-au mangaiat doar formele cu ochii lor nesatiosi. asa cum e ea acum, femeie-peste, o iubeste doar el, in fiecare timp pe care il spun diverse ceasuri, in fiecare segment de umbra ce inregistreaza momentul zilei.

o iubeste fragmentar, rupandu-i bucati din corp si aducandu-le aproape de el, unde le analizeaza cu pricepere, intorcandu-si apoi mainile asupra unui snop de foi mototolit si pigmentat, notand furtunos tot felul de nazbatii, analogii precare si dansuri desperecheate.

dar mai ales cand ploua, si in baltoace se strecoara un ultim sunet despaturit, el o iubeste cu patima, cu totul si de-a valma, iar mainile nu-i stau o clipa, ii umbla prin pupile, sorbind verde si viu, iar ea nici nu clipeste, doar oasele ii stralucesc si sunt alunecoase, au racoarea ghetii, iar lui ii vine sa muste , numai de nu i-ar fi frica.

pe el nu l-a iubit nimeni, niciodata.

2011-06-04T22:31:00.002+03:00

eu nu imi amintesc cum s-a intamplat sa te pierd. doar ca intr-o zi, pe la amiaza, nu am mai vrut sa te simt. si cum inainte imi dadeai insomnii, acum adorm o data cu gainile, uneori chiar inaintea lor, le aud uneori soaptele de noapte buna si burzuluitul penelor.nu am incotro, trebuie sa se poata si asa, cu toate ca as fi putut afirma fara pic de nesiguranta ca noi doi vom fi impreuna mereu, bineinteles, cu zile bune si zile mai putin bune, cu nopti albe si zvarcolitoare, cu scrasnet de creion nervos si fasii de hartie ametite.

nu-mi mai gadili buricele degetelor, scrisule. si lumea mea s-a facut o soseata, in care imi incap berechet cele doua ganduri pe care le am si pe care le tot schimb, cand la calcai, cand in varf.

chiar si postul asta merge de ghemotoc aruncat pe fereastra, sa-si puna ploaia ostasii pe el.

2011-05-21T00:22:00.002+03:00

de azi pamantul inghite carne fara sa se gandeasca. cadavrele ating nestiutoare placi de faianta si se faramiteaza in gesturile celor ce le privesc ducandu-se.
mecanica impune sa se faca iar dimineata, sa se spele trotuarele si obrajii de lacrimi, sa se organizeze cele cuviincioase, sa se agate amaratele astea de suflete de orice forma de sens pe care o poate lasa la vederea credinta. dar chiar si necredinta.

de azi unii ochi nu se mai deschid, ei vor ramane pentru totdeauna neridati, ca si mintea, ce nu va mai apuca sa cunoasca. de azi aici raman doar ei, oamenii carora li s-a luat un om.

de maine nimeni nu stie ce va fi. dar azi avem statica nepricepere a mortii, privind-o cum se plimba, pamantie si zvelta, atat de aproape.

compunere artificiala

2011-05-18T23:18:00.003+03:00

Picioarele se umfla de ras, pe sine de mercur se dau de-a dura farfurii pline cu lumini incandescente, in timp ce unii caini neatenti alearga ciocurile berzelor printre sticlele farurilor, aproape sterse in galbenul natural.

Degetele de la picioare, imbaiate si imbracate in pijamale cu desene animate fugite de pe ecrane plate, se joaca, stangul impotriva dreptului, mima; numai degetul mic al talpii stangi, capatuit cu zeci de Mutulici pe un fond cat de cat verde, nu indrazneste sa gesticuleze, daramite sa incerce sa sopteasca, chiar si balbait, cuvantul pe care degetul adversar, plin de el, l-a ales. literele i se inghesuie intre dinti, se imbulzesc dar nu-si asteapta ordinea, asa ca tot incearca, pe cerul gurii, sa le oranduiasca, uite-asa, in ordinea ce-ar trebui sa sune, melodios si formidabil de complicat, p-e-z-e-v-e-n-g-h-i. proprietarul acestor unelte tactile priveste nedumerit forfota, incercand, in zadar, sa le linisteasca, doar e noapte si noaptea toti oamenii ar trebui sa doarma, mai ales dupa picaturile de valeriana picurate cu atentia unui chimist in ceasca cu lapte cald pusa cu grija la capataiul patului.

cutiile toracice isi imprumuta, pe la Cutitul de Argint, ochii mortilor culesi de prin liliecii imbatraniti, schimbandu-i, doua intersectii mai departe, pe sticle cu lichide vascoase, pe nasturi aromati si mincinosi, pe matasuri imbracate de umeri rotunzi ca gutuile implinite, pe muscaturi de dinti geometrice, toate acestea oferite la jumatate de pret daca pe inserat strazile tac si cerul pune de-un taifas violet.

aspira cu nesat aceste paranteze-acolade, element complicat al exercitiilor de matematica din scoala, cand stiloul, furios, in loc de rezultat, improsca o pata diforma de cerneala, revolta a timpului obligat sa se poarte cuviincios pe scaunul cu spatar incomod din fata biroului pedepsit cu manuale, culegeri,atlase si dictionare. aspira-le cu nesat, acum toate acestea sunt caramida, nu-ti sterge praful pe hainele de serviciu, dar desfa palma peste gura si inghite-l, un pic de portocaliu nu are ce sa strice, doar si morcovii au aceeasi nuanta.

mai taci si tu, te rog.

2011-05-15T23:26:00.002+03:00

Nu,locul acesta nu-i mort, nu miroase a hoit, nici a formol. Doar scaunele tapitate tac. Ca si cum s-ar arunca pietre in apa, doar un zgomot-pleosc, si niste cercuri murmurande, ca palid semn al unei maini nedumerite.

da, tramvaiele tremura mecanic si viata mea se petrece, din ce in ce mai sters, intre oameni la care nu ma gandesc decat daca sunt iubiti, iar peste umbra mea trec, cu albastru, amintirea lucrurilor ce s-ar fi putut.

Nu, pe aici se va intra doar cu mainile la ochi.

somnul inspre o duminica

2011-04-10T00:36:00.003+03:00

pentru ca samburii de caisa se gasesc acum si in tuburi, pentru ca pliculetele de ceai de iasomie lasa urme de chihlimbar pe foile de matematica fara nicio formula, pentru ca decuparea somnolentelor are loc sub un clopot verzui de sticla ce pe vremuri tinea loc de pestera furnicilor, pentru ca azi te-ai pitit sub talpa stanga, intre ciorap si balerinul palid roz, pentru ca mi-am trecut mana prin fata ochilor de atatea ori pentru a surprinde de e soare sau nor, pentru ca vantul e misel si se strecoara, dar poate nu e vina lui ca eu sunt plina de goluri prin care isi face de cap, pentru ca, insirate, gandurile formeaza un tunel intunecat caruia nu i-a fost stabilit inca finalul, pentru ca inghititul prafului este masa mea zilnica, alaturi de cate un mar acrisor, pentru ca habar nu ai ca ma gandesc, din nou, fara inteles, la tine.
pentru ca sunt slaba si doar om, pentru ca peticile nu au fost cusute potrivit, pentru ca nu vreau asta, ci doar, un timp, numai vieti de cate o zi. usurel-usurel, ca incetinirea unui carusel caruia i-a sarit un arc, inclinand un calut aproape paralel cu pamantul.

promisiune

2011-04-09T00:04:00.002+03:00

avem sa fim bine, asa, cu sensul diferit fata de ceilalti, cu mainile la ochi in alegerea drumurilor, cu genunchii juliti de atatea tentative de sarit din copac.
iti spun acum ca asa are sa fie, atomi gravitand haotic, maini indesate cu nesat prin carti si imagini, suflete inghitite printr-o singura clipire, pietre sprijinite in stomac, guri amarui zambind prea devreme resemnat,teorii si demonstratii perfecte in privinta sentimentelor, usorul schiopatat al visului si multele cochilii de melc prin care ne traiesc fricile.

are sa fie bine, ma auzi?

2011-04-08T23:23:00.002+03:00

doar un pic iti cer, nu mai mult, promit, roteste manivela si intoarce-mi ochii in palmele ce stiu sa zboare si fara aripi de pescarus. pune-ma pe scaunul cu trei picioare si lipeste-mi buzele cu leucoplast, pune-ti urechea deasupra sanului stang, sa asculti, fara cuvinte, cum te-as putea iubi.
scartaie vantul prin crapaturile desenate in epiderme, un caleidoscop ar arata sotron desperecheat si anapoda numerotat, eu am trecut prima prin gaura cheii, si tot astept, de primaveri, sa te arati si tu. inapoi nu mai pot razbate, m-am facut mare.

iti cer, doar o data apropie-ti de mine povestile si lasa-ma sa plang pentru ca nu esti tu.

masurand din comparatii

2011-04-08T10:40:00.003+03:00

in fiecare noapte se face din ce in ce mai frig si din ce in ce mai intunecat. din ce in ce mai multe taceri si din ce in ce mai putine stari de veghe constiente.
in fiecare dimineata noaptea isi lasa din ce in ce mai multe gene si din ce in ce mai pregnante muscaturi. din ce in ce mai caraghioase cuvinte, sarite cu vederea, din ce in ce mai nereusite apropieri, rezolvate cu cioburi.
noaptea picioarele se dezmortesc greu, uneori adorm la dus, cu apa fierbinte siroind pe pielea de-acum prea tare sa mai simta ceva, iar ochii taie ceata in copii de stele, sa fie din ce in ce mai putin dureros. din ce in ce mai des insa, este inchis peste tot.

aprilie paralel

2011-04-06T17:37:00.002+03:00

cum se infioara luminile sfasiate de nuanta, mergand asa, agale, de-a lungul zilelor, strivindu-si mucuri de tigara si umplandu-si pumnii cu aerul ploios si un pic ierbos.
cum se aduna, ca-ntr-o matca,cazaturile sigure ale randunicilor,venind de departe, in urma ecoului. de-abia apuca cerul sa se apropie de fruntile noastre, sufland fum nervos se interpun nori negri, doar din orgoliu.

e liniste, e cald, lumina e bolnavicios de incruntata, cu toate astea iti cere parca sa-i dai o imbratisare, asa cum poti tu, chiar si cu mainile la piept, in semn de autoaparare.

aprilie,acum doi ani, era altfel. pe atunci exista inca, la fel de palpabila ca resemnarea de-acum, posibilitatea. si povestea scafandrului, cu toate celelalte completari ce murmurau ca are sa fie, curand, altfel.

acum doi ani, aprilie a deschis ochii si m-a privit pe mine, nu stiu de ce. am mancat pietre, tu le dadeai de-a dura prin cuvinte.

recenzia unei insomnii

2011-04-06T01:23:00.003+03:00

o vreme au latrat cainii. apoi noptii i-au cusut o panglica de catifea in jurul buzelor, numai sa se poata auzi si somnul celor inchisi intre pene uscate de albatros. aveau sa ajunga toti asa, cu praf de caramida imprejurul ochilor, subit hipnotizati de perpendicularele taieturi ale unei simfonii anonime.
apropie-te, sunt numai doi pasi pana la bordura ce te desparte de inalt si cu cat eziti mai mult, cu atat plamanii se dilata si incep sa tremure de frica. te uiti la mine cu ochii albiti, s-au scurs pupilele prin vene, pana in pamantul de sub talpi, poate peste cateva anotimpuri are sa creasca un ceas cu cuc.
ma pipai din varful cuvintelor peste care rastorn la intamplare piper si ienibahar, gadiland peste masura pisicile ce-ar roade, doar de amuzament, oase de dinozaur.
o vreme n-am spus nimic, dar ma gaseai oriunde. eu si un sac gol,de rafie. asteptam o vorba, sa ma pot opri pe loc. niste straini mi-au dat o mandarina, asa ca m-am uitat indelung dupa ei, sa le farmec drumurile.
patul e pitic si scartaie cand iti apropii buzele de gatul meu, sa adulmeci noptile insingurate si mincinoase, le-am insirat o data la uscat pe franghie, insa tu erai plecat si s-a facut soare.
nu stii cu ce sa incepi, eu ti-as spune sa arunci cu zarul intr-o cana de cafea ciobita, sa ma tragi de par in diminetile un pic amare, sa te joci de-a v-ati ascunselea la vremea liliacului, sa incerci sa ma iubesti.

(nu) ar trebui

2011-04-04T23:03:00.002+03:00

curand au sa se scuture copacii nevrotici de prea multa seva si diafane culori pigmentate, talpile plate sau tocurile-cui vor calca vociferant petalele rusinate de prezenta lor acolo, pe jos, insa acum, chiar acum, deschide orice fereastra si gaseste punctul-lumina ce-ti va parea, din obisnuinta si resemnare cu plictisul, imposibil. cu toate astea, e real.
zilele nu ar trebui sa fie inghesuite in haine scortoase si cu prea mult zel apretate, fiecareia ar trebui sa i se ia, asa, procentual si crescator, cateva clipe de limpezire.
insa vietile se (pe)trec asemenea crengilor efemer inflorite.

2011-04-04T13:14:00.002+03:00

cu o zi inainte de ieri ni s-au spus toate minciunile. Apoi a plouat, rar si fraged, ridicand din sprancene a nestiinta doi ochi, unul de caprioara, celalalt de vulpe. Eu mergeam stramb pe muchia de vest a trotuarelor, cu o umbrela invizibila care sa ma acopere de ploaia de ieri. Ar fi trebuit sa-ti spun si tie, nu te mai fastaci, are sa ne vada omul-conturnegru de pe peretele rosu, cu ochii sai perfect rotunzi si goi, dar am tacut, facandu-ma ca nu-l vad din cauza fumului si a muzicii, si te-am ascultat,chipurile, cu amandoua urechile.

am capatat, asa, progresiv, acest obicei, de a diminua sirul cuvintelor rostite pe zi,si nu spun ca e altfel decat pana acum, e numai cu mult mai prezent, stapanindu-mi astfel "scaparile" si cantarindu-mi, riguros, asemenea unui negustor constiincios, cuvintele.

capul meu e o sala de biblioteca, inca friguroasa, unde intra cat mai incet posibil, sa nu deranjeze pe ceilalti, semne de intrebare de diferite varste, cu cate o cafea sau ceai negru, pregatiti sa-si petreaca, de-acum, primaverile in cautarea transformarii in puncte sau semne de exclamare.

noninvaziv

2011-03-26T23:36:00.003+02:00

in tramvai au crescut dovleci- rotofei,vesel portocalii, aproape vorbareti in lumina inca necenzurata a diminetii de la sapte, cand m-am trezit stand pe unul din ei, departe de traseul cunoscut, de cuvintele reprogramate, de sentimentul nefericit al revenirii intr-un loc in care port o masca.
aceeasi ora, dupa jumatate de cerc, mi-a deschis plamanii sa miros toamna dintre doua blocuri paralele,din care se tot topeau nuante de gri, adulmecand copaci,garduri,masini,magazine,chiar si o bucata de om, celelalte reusisera sa vada cu coada ochiului sangeriul turbat al cerului, lasandu-se domol mangaiat si alintat.
o ora se inchide azi in spatiul minuscul ce m-ar desparti de tine daca ai stii cum sa fii aici, unde parul miroase a portocala si degetele necheaza dupa vertebre, pierzandu-se atat de copilareste in numaratoarea simpla.
obisnuiam sa te sustin atunci cand imi inchipuiam ca nu-ti e bine, sa vorbesc cu tine, sa ma joc de-a necunoscutul, sa-ti las semne prin locurile in care-ti paraseai,obosit, umbra. obisnuiam sa desenez pe pielea ta, in special la incheietura, cuvinte suprapuse, abia ghicindu-se, ici si colo, cate o litera intreaga, si-apoi, cuminte, iti lasam tot timpul tie, sa descifrezi.
ai sa crezi ca astept inca, asta. ca ce am scris e de nesters, dar ai uitat visul in care vulturii ti-au smuls bratul.
e ora de o clipa, e ora de nemasurat, e praf si inaltime, de ce sa fie primavara sau toamna?eu vreau sa fie inca putin.

carourile de pe cuburi

2011-03-25T21:38:00.003+02:00

e neclar. ne-am poticnit in fraze artagoase si inalte cat lungimea talpii mele stangi,care este cu un centimetru mai mare decat cea dreapta. ocheanul din dreptul orbitei s-a incapatanat sa faca tandari din orice obiect asupra caruia era indreptat.
pe strada maria moscu hagi ne-am agatat mainile intr-o poarta cu inflorituri metalice, dincolo de care murisera, pe rand, o cada verde, o masina prinsa la mijloc printre alte cadavre si o colivie cu gratii paralele, decedate de suparare ca nu se vor atinge niciodata. asta dupa ce aflaseram,daramand vrafuri de carti si primind recomandari impotriva lecturarii lui bukowski, ca barbatii iubesc cu ochii si femeile cu urechile.

e clar. mostrele de viata se ofera pe aleile din care cresc cladiri cu balcoane subrede, mancate de ploaie si arse de soare. verbele prefera gerunziul si frazele-rotocoale,aratandu-si coatele julite in timp ce alearga pe maidanul transformat in teren de fotbal, alaturi de baietii tunsi la zero.

daylight

2011-03-25T13:28:00.002+02:00

tu stii daca obiectele plang? ma intreb,din cand in cand,asta. poate ca atunci cand scartaie, sau se rupe incheietoarea, sau ruginesc, nu este decat semnul tristetii, al unei dureri ce nu poate fi nicicum exprimata pe intelesul nostru.
poate ca si o carte se ataseaza de lemnul bibliotecii sau de cele doua langa care a fost asezata, si chiar daca ii place ca ochii umani sa-i radiografieze sufletul, se gandeste in acelasi timp, cu dor, la locul acela.
poate ca metalul clantei tanjeste si el dupa atingerea ce nu are sa mai vina, pentru ca omul casei a incetat sa locuiasca acolo, si-acum se vede nevoit sa treaca prin procesul analizarii sale, ca si a celorlalte obiecte. si nimeni nu se gandeste ca zgomotul e doar dorul pentru apasarea mereu altfel a mainii sovaitoare.

nu vreau sa-mi traiesc viata pe dinauntru, captusind-o acolo cu rafturi cu imagini ale starilor, sentimentelor posibile, cu buzunare nenumarate continand mucuri de tigara, brelocul-gargarita si scenarii monosilabice. cu toate astea, acum e singura posibilitate. sa fiu si eu un obiect cu balamale sau pagini tiparite. sau un mozaic din multe piese adunate din locuri diferite.

de n-ar fi fost mos Ene

2011-03-25T02:06:00.002+02:00

la ora doua si doua minute pe geam au intrat aripile pline de arabescuri ale unei libelule, nu stiu pe unde isi lasase corpul la ora tarzie, insa aripile pareau familiarizate, s-au pliat repede, asemenea unei umbrele cu funtionare impecabila, pe cotorul cartii cu numarul cinci din teancul din mijloc.
dupa doua minute pe gaura cheii de forma sinusoidala s-a strecurat, strengar, perechea de mustati a unui pisic tarcat ce s-a pus, fara zgomot, de-a curmezisul, intre doua gramezi de coli.
la trecerea a inca doua minute si-a facut aparitia, tiptil-tiptil, de data aceasta prin spatiul de sub usa cartea de joc infatisand-o pe dama de pica, privind suspicioasa si inca machiata, dupa un loc de odihna.

pacat, mi s-a facut somn,altfel as fi apucat sa consemnez intrarea prin efractie a unei cochilii de melc, a unei catarame stralucitoare si a unui dop de pluta.

(des)tainuire

2011-03-25T00:03:00.003+02:00

cand n-ai sa mai spui nimic si-au sa prinda necuvintele sa dospeasca asemenea cozonacilor in ajun de sarbatori, toate zavoarele au sa fie trase cu maini sigure si potrivnice vanturilor suierate prin crapaturile de la colturile geamurilor.
o balerina inalta,sculptata din fier, cu picioare-lanci numai bune de luat la razboi, cu o gratie a aerului de a se misca, chiar si asa, din material inert, coboara de pe postament la inchiderea salii de muzeu si-si spala dintii cu lanurile de floarea-soarelui ale impresionistilor demult adormiti chiar si prin cartile de specialitate.
nu te apropia de mine, din gura au sa tasneasca, in ordine descrescatoare, zaruri negru pe alb ce vor forma, la fiecare atingere de pantec, acelasi numar, doisprezece.
imi doresc sa ma pot dezmembra, mana dreapta, apoi mana stanga, piciorul stang, piciorul drept, trunchiul si desurubarea capului de pe acesta, fiecare element sa fie impachetat in foi de ziare deja ingalbenite, in care apar reclame la detergent si avertizari despre poluarea mediului.
multi veti surade sau veti trece mai departe, cu indiferenta, un carusel de jucarie isi invarte calutii de lemn in gol, pe muzica ce si-a uitat cateva note in camera de fabricatie iar eu spun, iar si iar : cat de singur e locul acesta!

de parca

2011-03-24T15:21:00.002+02:00

ordinea isi gaseste hazul in aranjarea alfabetica sau cronologica a lucrurilor supuse unui asemenea exercitiu si nu in dezordine organizata.

poti patrunde pe pietre de marmura in amintirea celei cu urechi rotunde, si nu prin vis.

desenezi naturi moarte cu fructe de vara si nu modelezi pinguini din plastelina.

adevarurile se vand la pachet promotional si nu stau pitite la umbra firelor de iarba.

miroase a masini pufaitoare si placi de ciment agatate in aer si nu a vrabii galagioase.

tot ce se scrie are forma si nu sens.

uite,e soare

2011-03-24T11:35:00.002+02:00

zorii si-au clatit somnul prin borcanele in care elevii umezesc pensulele la ora de desen; desprinderea de paginile cartii groase s-a facut greoi, pe muteste o voce ma tot tinea acolo, cu toate ca eu voiam sa visez,azi am de terminat o scrisoare si nu vreau sa-i scriu despre oboseala,despre ziua frumoasa de afara pe care doar o percep,despre inaintarea prin salile muzeului stapanita de somnolenta cumva benefica,despre amintirile deja vagi, ale orasului cutreierat abia cu o saptamana in urma.

pe birou e dezordine- vederi, cana cu ceai de iasomie,o lingurita cu care s-a mancat iaurt, o pereche de manusi inapoiata, doua carti, creioane,servetele, o adunatura haioasa de masti. hai,nu mai pierde vremea, mergi si fa ordine, apoi termina scrisoarea-carnetel, poate ai timp si de posta, daca nu las-o pe maine, nu e prea tarziu, destinatarul a incetat oricum sa astepte.

mi-aduc aminte, inca proaspat, de spatiul acela gol de ieri, ce doar asteapta sa fie si el curatat si-apoi am sa spun, intai foarte incet, doar pentru urechile apropiate: "e al meu". m-am gandit, am sa ti-l arat si tie, inca asa, dezbracat, impersonal, racoros, mirosind a vopsea si cu tevile la vedere, si poate, doar poate, ai sa ma saruti in dreptul ferestrei mari pusa la jumatatea peretelui, fara ca nimeni sa ne vada. si-atat,am sa te las sa pleci fara sa-ti spun pe unde sa o iei, ascultand pasii tai pe parchet, cum lasa urme in spatele celor ce se vad.

sarutul gurii cu intrebari

2011-03-24T01:32:00.003+02:00

ai buzele rosii cand imi decimezi colectia de cercei, nu te grabesti pentru ca iti inchipui ca nu te vad si ca oricum nu-mi pasa, asa cum stau de un timp incoace, cu fata la perete, murmurand intruna acelasi sir imbatranit de rime clasice.

ochii iti infloresc doar in anumite zile, crezi la fel, ca nu stiu, dar ai mancat, cu siguranta, o zambila alba la pranz. si-am sa tremur cand are sa vina vremea liliacului, ai face bine sa nu mai dai pe aici cand va fi timpul.

peretele in care mi se sprijina privirea sta sa cada, se sprijina, saracul, in bucata de pamant putrezita, un porumbel mort a fost ingropat pe locul acesta, chiar inainte sa devin paralel cu el.

acoperisul oaselor tale scoate ecuatii de gradul al doilea, si crezi ca nu-mi mai pasa, dar eu nu vreau matematica prin preajma, ea m-ar fi trecut in dreptul lui zero.

ai mainile moi cand le asezi, clopot, pe crestetul meu. si crezi ca eu nu mai simt.

lasa-ma, lasa-ma sa fiu asa cum iti inchipui.

daca eu,vreodata

2011-03-24T01:17:00.003+02:00

dimineata alba avea sa le deschida ochii in acelasi timp. ea in camera rosie, cu parul in ochi, band insetata din apa narciselor un pic ofilite, el cu genele inca lipite intre ele, verificand ceasul prin scoaterea geamului de protectie.
telefoanele nu exista,serviciul postal e la pamant, si ei nu-si pot masura distanta din atlase de geografie pentru ca nu stiu de existenta lor. kilometri distanta sau doar explicatiile unui domn cu baston gesticuland cu bunavointa, doua strazi la stanga, apoi imediat pe colt, dupa magazinul cu jucarii?
lucrurile se implanta asemenea pasilor facuti in nisip, cu o oarecare insemnatate initiala, apoi vine marea, tot ea insetata de amprente umane, furand, netrebnica, in timp ce noi stam cu trupurile intinse peste scoici si caluti de mare.
n-am spus nimanui, dar am dovezi: castelele, numele scrise in nisip, promisiunile facute pe tarm, sunt toate duse la adancime pentru ca rechinii sa isi instruiasca puii.

camera rosie e un desen dintr-o carte de colorat, iar ceasul e dintr-o alta poveste.distantele sunt chiar aici, in buzunarul de la piept al pijamalei.

never learned to count

2011-03-24T01:03:00.003+02:00

cand noaptea e subtire imbracata si scheletul se spala in lacrimile oamenilor singuri, cand soaptele isi intind degetele de pianist sa mangaie spatele incovoiat al oamenilor infrigurati, cand cainii latra a furie de prin blocurile-santier printre schelele carora inca isi duc zilele, la indigo, oamenii uitati, cand talpile dor odata asezate in orbitele albicioase ale oamenilor clarvazatori, cand sufletele isi dezlipesc buzele si se scurg note muzicale pentru oamenii surzi, cand lupele micsoreaza atomii dintr-un pahar cu apa pentru oamenii insetati,cand cuvintele amortesc impletindu-si literele desperecheate in parul oamenilor fara vise, cand somnul este strainul ce priveste cu o cuta pe frunte toti oamenii, vreau sa fiu o cutie.

coperta de pe miercuri

2011-03-23T22:43:00.002+02:00

i-a placut azi laptele cu cafea si usorul gust de carton, apoi dezmembrarea tacerii sub o culoare de stilou de clasa intai, in timp ce golul copacilor se ingreuna precar peste ora fixa anuntata de ceasul de la intrarea principala a parcului. i-au placut si bucatelele de ciocolata alba roase sub pavaza rasului si de sub parfum de fum albastru, i-a placut, de data asta cu tristete, de batranul nebun cu barba alba si haina neagra care i-a cerut, cu voce joasa, o tigara. nu si-a aprins-o, poate ca astepta ceva, un moment.i-ar fi dat doua, daca si-ar fi dat seama atunci.

i-a placut ca la cinematograf a ajuns in cinci minute pe stradutele inguste cu case de pe acoperisul carora ne cresc copacei, ca a dat trei lei pe bilet si ca sala mica cu scaune rosii nu mai avea locuri libere decat in fata, in randul al treilea, ea oricum nu vede mai din spate. i-a placut, desi frigul ii tot dadea de furca cu manecile prea scurte ale jachetei, filmul alb-negru din '61, cu cantec de copii si scenariu frumos, i-a placut ca inainte oamenii credeau mai usor unii in ceilalti, desi erau poate la fel de rai. si se iertau mai usor, si se iubeau fara presupuse complicatii.

i-a placut ca azi a pasit pe concret, ca a vazut panouri de curenti josi, prize, centrale termice, dispozitive ce fac ca aerul sa se plimbe circular, masini mari si zgomotoase, muncitori servind masa din recipiente de plastic aduse in lazi, gramezi de pamant, bucati de gresie, stinghii si alte materiale din care cresc incaperile. a masurat drumul de acolo si pana la intersectie in pasi vorbitori despre clantele aramii si intaietatea masinii de spalat fata de frigider, despre balconul mare si spatiile ascunse, bune pentru carti si ganduri.

vremea iernii a trecut, ea a scos la vedere purtarea de primavara.

model de cearceaf

2011-03-23T02:23:00.002+02:00

de data asta e doar inchipuirea unei fantome obosite de pe marginea patului meu ce ma intreaba, cu glas indepartat,daca se poate odihni un pic aici. nu-i vad nici ochii, nici mainile, doar vocea estompata, asemenea culorilor pastel, cerand ceea ce nici eu nu am si ea nu poate oricum nicicand. dar trag de patura si ii fac loc, iluzia o pot desena in intuneric, e chiar simplu, e chiar uman, chiar si fata de o naluca.

exercitiu de ghicit

2011-03-22T22:48:00.003+02:00

arcurile si-au desfacut subintelesurile, lasandu-le prin petele de lumina ce traversau azi, chiar si pe rosu, indiferente si emancipate, trotuarele zgomotoase. sunt de-acum doar segmente, de la punctul A la punctul X, reprezentate de o anumita lungime si un sens cert, fara puterea anterioara de a-si roti constitutia, desprinzandu-se din orice univers improbabil.

stelele se gasesc si in ceai, in noptile doar negre va sugerez sa consumati un ceai cu stelute din zahar, aveti sa va puteti juca, inventand nume si creand constelatii.mie imi place din ce in ce mai mult doar cafeaua, dar din zatul ei interpretez fals, caci amestec si invart in toate directiile ce nu "spun" nimic, doar cate un elefant, sau, in zilele bune, cate un flamingo.

am vazut,acolo, lazi intregi de dulciuri colorate, moi si probabil foarte dulci, cu glazura de ciocolata, cu miez de migdala, cu invelis de napolitana, cu aroma de struguri, atat de multe incat niciodata nu m-am hotarat sa iau ceva. da, si o casa adevarata din turta dulce, cu hornuri dichisite cu bomboane din acelea micute si rotunde, cu ferestre caramelizate si pereti interiori vopsiti cu pasta de cirese.

e foarte probabil sa lipseasca ceva vietii mele, observ usurinta cu care oamenii se grabesc sa numeasca lipsa si nu prezenta celor ce sunt deja,oricum importante. si arcurile se incrunta si se fac cercuri, delimitandu-mi cuvintele, imputinandu-le si cenzurandu-le, in timp ce privirea cade oblic in sala cu oglinzi din ape sarate.

pierd din nou noptile in favoarea cartilor, le rumeg in tacerea din care mai cade din cand in cand o parte dintr-un cantec sau un scrasnet de roata, paginile isi pierd numarul, asemenea bonurilor de ordine aruncate pe jos sau in cosul de gunoi imediat dupa implinire, metamorfoza e subtila si apoi, intr-un tarziu, devine din ce in dificil sa revin aici, unde aparent sunt asemenea unei case fara o camera.

trepidatie

2011-03-22T02:36:00.006+02:00

imi amintesc de ea; ocupase, dupa indicatiile scrise, scaunul din capul mesei, stand cu spatele la fereastra fara perdele, doar un geam mare, proaspat spalat, intre strada si camera. se juca nervos cu furculita si lumina ii trecea prin parul castaniu, pe sub unghiurile miscatoare formate de brate, imbracand-o paralel intr-un calm nedefinit, asa cum acopera gospodinele mobilele, cu cearceafuri. uneori buzele i se deschideau si ma tot gandeam ca vocea ei are sa strapunga aerul, si-acesta are sa cada, tot semistatic, fasii-fasii, la picioarele ei incrucisate. dar nu, doar se strangeau la loc, in ceea ce mi s-a parut apoi un tic, repetitie utila a certificarii unui punct de sprijin, in tot acest proces ce aducea, in pasii inaintati ai dupa-amiezii, cu un proces fara sens.

eu o priveam prin gaura cheii, iar pozitia incomoda imi furnica picioarele, insa nu ma induram sa parasesc "postul" nici macar pentru o clipa, aveam superstitia ca orice miscare avea sa schimbe totul, determinand chiar si disparitia ei in atat de apropiata departare. palmele atingeau lemnul vopsit in rosu al usii cu incrustatii complicate, pe care acum le simteam acide, arzandu-mi pielea si incercandu-mi determinarea.

ea continua sa stea, lumina se rida, planul intunecat aluneca asemenea unui sarpe pe podeaua proaspat lustruita, asteptam si eu, ca si ea, poate treji, poate hipnotizati, sa se sparga ceva, sa intervina un factor exterior, sa tipe o cioara, sa scartaie vreo usa vecina, sa latre un caine, sa tipe un om.

in curand aveam sa dorm, pe pamantul negru inrosit de maci, cu pumnul strans in jurul perfectului cilindru reprezentand un caleidoscop.

e tarziu. noaptea are timbre joase, asa cum se aude, din josul unor trepte in cochilie.

rational

2011-03-22T01:23:00.002+02:00

Ti-ai creat, fara sa-ti fi propus, acest obicei matinal, de a mangaia peretii vechi si patati de cerneala, strecurandu-ti degetele sub microstraturile de praf, gandindu-te, de fiecare data, nu la ce simti daca momentul ar fi putut fi prins si analizat, ci la ce nu simti si ti-ai fi dorit, stii ca ai fi putut, daca n-ar fi fost totul artificiu de calcul, sa porti o lupa in fiecare buzunar interior, prin suprafata careia sa mirosi, asa, alandala, fricile si tot ce-i mic in oameni. mic. minuscul.particula cu particula.autoadezive.conglomerate.
mi-am spus sa incetez cu forfecatul ideilor, sa nu mai fac asemenea analize si nici sa nu mai gasesc interpretari sticloase ale fiecarui marunt gest observat fara ochelarii cu dioptrii mult nepotrivite.
uite ca se poate. in mine a incetinit fuga, spatiile au intrat la apa, acum le stiu fiecare crapatura si imi e usor sa acopar totul, in doi-trei pasi mi-am parcurs distantele si uite-ma cum stau cuminte, chiar si rabdatoare, asteptand sa se termine.sau sa inceapa. sau sa ramana la fel, habar nu am. sunt docila, nu mai tip si nu ma mai enervez, mananc frumos si poate pe viitor am sa beau mai putina cafea.

tuturor ne e frica. am considerat dintotdeauna ca este ceva bun, frica asta, dar tot vorbind despre ea, tot dezvaluindu-i trasaturile, tot punand-o in lumina reflectoarelor intr-o sala cu multi spectatori, mi-am dat seama ca este doar un element ce ne pune in miscare, dincolo de motive, mijloace, scopuri.

si pana la urma a ramas doar frica de a nu-mi mai fi frica.

buletin nepierdut, de data aceasta

2011-03-12T21:23:00.003+02:00

Marta si sora ei pregatesc bagajele. De data aceasta toate actele sunt la locul potrivit, numai hainele, colorate, fluide, asteapta, din vrafuri, sa fie alese si potrivite, apoi impachetate si asezate unele peste altele in gentile de voiaj.

E foarte usor, ciorapi, periuta de dinti, sapun, carte, aparat foto, prosop.

Acolo unde merg ele se anunta ploaie. Au sa se plimbe mult, insa, acolo unde merg ele.

Sora Martei se gandeste ca va pune mana pe mare si iar isi va elibera demonii, stiind ca ei vor gasi o cale de a se intoarce, in curand, acasa. Marta are ochii mari si zambeste unui zambet intors spre ea, dintr-un loc in care ii e mereu usor sa fie.

Marta si sora ei stiu ca au sa le apuce tarziul noptii, cu toate astea ele doar potrivesc litere pe plansa verde a jocului de scrabble.

(re)capitulare

2011-03-12T12:23:00.002+02:00

era tarziu, sau poate prea devreme, sau poate numai timpul potrivit pentru a vedea, fara claritatea ochelarilor cu rama neagra,cat de singura este. si-a spus atunci, punand capul in perna si inspirand fumul de pe ea, ca n-are a face, viata se va trai oricum, chiar si asa, cu ea mangaind formele trecutului, cu ea plangand de dor si asumandu-si alegerea dramaticului, cu ea incetand sa fie gamalie de chibrit.

nu ne mai jucam, si-a spus cu gura amara, inchizand ochii. prea mult timp si nicio legatura, de-acum incolo are sa stea cu ochii inchisi in viata si-i va deschide atunci cand, dormind, se va simti, din nou, in siguranta.

2011-03-11T14:15:00.002+02:00

se gandea, tinand mainile cuminti in poala, asemenea unor randunici in cuibul lor, la usoara alunecare in acest loc nou, pe care-l vroia mic si mic avea sa fie, pe care-l vroia al ei si al ei avea sa fie, cu lumini putine si intrebatoare, cu carti multe si la fel de multe taceri, pitite prin spatii inca nemobilate.
singuratatea se plimba alene prin spatiul ales ca fiind deja "acasa", isi trece aratatorul peste cutele de praf, dar nu se incrunta, indreapta tabloul cu maci, deschide fereastra sa intre actualul si sa raspandeasca amintirea intunecata a acelorasi pescarusi cu cantec de jale.
jocurile au sa vina, de are sa aiba cu cine sa le joace, de are sa se poata, doar clipind, inventa omul care sa se joace de-a neintelesul cu ea.

are sa vada marea peste cateva zile, o alta mare, si iar are sa se dezlege in fata ei de tot ce nu a stiut pana acum sa faca, de tristete si piatra, de somn si inchipuit, de tot nebanuitul inca. apoi au sa inceapa toate, de-a valma, din nou. numai ochii ei vor clipi simetric, peste pleoapele din solzi argintii nimeni nu va putea spune visul.

prezumtie

2011-03-07T22:37:00.003+02:00

are sa fie frig pentru mult timp de-acum incolo, si tu ai impachetat deja hainele groase si bocancii, si imprastiata cum esti, ai si uitat unde ai pus cheita lacatului de la geamantan. ai sa bei intruna ceaiuri calde in care ai sa storci lamai icterice si boabe rotunde de miere, dar frigul tot se va strecura, hain, exact in fiecare a treia secunda dupa a treia respiratie, determinand ameteala tuturor arcurilor ce te vor face sa tremuri, uite-asa pur si simplu, doar stand cuminte in pat, si prin fata ochilor cu pojghita de ape inghetate vor trece iar demonii, doar sufland si ei cu vifor.

are sa fie viscol si mana dreapta are sa te doara iar la incheietura, asa cum te doare continuu inca de cand ai cazut, chiar si dupa ce ai desprins-o din ghips, chiar si acum, la ceva timp scurs de la punerea palmei sub raze.

are sa fie greu sa fii tot tu cu atatea nemultumiri si dezaprobari, ca si cum un juriu si un judecator ar analiza constant cazul tau si ar veni numai martori ai acuzarii. are sa fie zdruncinare a peticului sigur pe care inca imi culc coastele,iar apa verzuie si fermecata are sa se umple de suprafete uleioase.

are sa fie bizar sa scriu din nou asa, crud si neinteles.

cele spuse de foc

2011-03-07T15:46:00.002+02:00

se poate sa fie doar din cauza febrei, acest suvoi de ganduri, prinse in miscare browniana, prin crapatura ferestrei intra incipientul aer de primavara, e foamea mea vesnica de tine, inca dinainte de a-ti spune un nume si doi ochi albastri, inainte de a-ti scrie ghicitori printre ridurile palmelor, inainte de a-mi masura necredinta in perioadele de furie pentru tine.

se poate sa fie din cauza amiezii tarzii ce ma gaseste inca in pijamale,cu capul greu si orbite arse, cu oasele rigide si toata pielea calda, nu mai pot ghici demult ce faci tu si daca din casa noua asculti inca masina de gunoi ce obisnuia sa intervina in visul inca diminetii dinapoia pleoapelor.

se poate sa fie din cauza noilor mele pseudoreguli, cu creionul pe hartie imi iese ca nu am stat suficient nici eu si ca, incurcata in aceiasi scaieti ai monstrilor, nu am stiut sa spun : "eu sunt aici". se poate la fel de bine ca maine totul sa fie, ca si pana acum, doar praful de pe cutia cu vise.

cernut

2011-03-07T13:17:00.002+02:00

imi e inca drag de tine, baiete din hasurat de carbune, caruia vocea i se aude limpede doar intre peretii poeziilor. ti-as trece caldura prin varfurile degetelor nelinistite atunci cand strabat, de la barbie pana la parul-carlionti, toate nesomnurile pitite in pori. ma uit la tine prin timpul masurat intr-un an si uit de tine prin tacerea masurata dintotdeauna, chiar si pe vremea pasilor potriviti pe aceleasi scanduri si sotroane. esti mic acum si doare cum niciunul nu si-a inchipuit, si eu nu am spus nimic, cu ce folos sa fi vorbit cand viata si moartea te inconjurasera amandoua, cu ochii bulbucati?

daca s-ar putea, as impacheta o imbratisare intr-o coala de hartie alba, fara niciun desen, fara nicio infloritura, o imbratisare grasuta si puternica, sa te ia de umeri si sa te lase fara rasuflare atunci cand ai deschide plicul fara niciun scris pe el, caci postasul as fi chiar eu, numai ca n-as vrea sa ma vezi, prea drag mi-ar fi sa nu ma mai desprind de tine apoi.

strazile , intre noi, stau drepte si aglomerate, fara ca niciun calator sa se gandeasca la pasii lor ca fiind zgomote impotriva tacerilor mele pentru tine. si ia te uita, in structura tacerii e cel mai mare zgomot zguduitor, e palpitatia inimii cand ma gandesc cum ti-as prinde, acum, lacrimile in palme si apoi te-as ciufuli, apoi o vreme doar te-as tine de mana,in static.

ferest(r)e

2011-03-07T12:58:00.005+02:00

putea la fel de bine sa le sparga, asa cum inainta,precar, pe structura de melc a scarilor vertiginos de ametitoare, imbratisate de fumurile tigarilor aprinse de chibrituri cu gamalii rosii. in podul palmei ce plutea in aerul inghitit de-o lumina din petice descarnate, in podul palmei traversat de linii-liniute si cute incruntate. acolo stateau ele, si la fel de bine putea sa le sparga, daca atentia ar fi calcat doar un pic stramb; erau cioburi, cusute intre ele cu sarma coclita, neglijent si urat, erau bucati de sticla colorata, fabricate dintr-o imaginatie fara prea multe resorturi, erau forme geometrice peste care privirile trecusera fara nicio schimbare, de-asta erau duse acum acolo, in camaruta-ochi din varf, unde aveau sa faca, in sfarsit, parte din ceva, aveau sa fie partea centrala a ferestrei cu vedere spre marea nevrotica a acestui anotimp fara granite si fara descriere obiectiva.

nu stim sa spunem ce doare, doar ne invartim in jurul titirezului cu mecanism atat de simplu si azvarlim avioane din care literele cad asemenea bombelor, nimerind insa numai pe langa. ciudat mai e cerul zilele astea, azi-noapte avea ochi violeti, adumbriti de amintiri si totusi cu presimtirea noului intre coaste, de dimineata era cald si albastru dar eu aveam febra si i-am inchis pleoapele, acum i-a crescut barba, o barba stufoasa pe care si-o scarpina din cand in cand, meditativ, in clipele in care nu ma uit.

vreau sa nu stiu tot ce stiu, vreau alti ochelari,poate doar asa sa pot vedea.

(a)prins cu visul

2011-03-03T12:37:00.004+02:00

Isi pune parul la inmuiat din cand in cand, si-si vede apoi netulburata de sarcinile marunte ale zilelor in lumini, de sortarea acelor de siguranta si implantarea lor in pereti, in functie de ascutimea varfului, de alungirea genelor cu pene de randunici sporovaitoare, de cresterea si ingrijirea unor fermoare parasite, toate aceste lucruri normale pe care fiecare om normal le foloseste in limite normale.

podoaba capilara, fire multe de par neascultator, in apa calduta din ligheanul portocaliu, peste care ea toarna esente lichide de iasomie si urzica, podoaba capilara lasa la vedere, in apa tulburata, altfel de fire, de nisip galbui si inasprit, boabe minuscule ale amintirilor sarate, succesiunea rapida a unui scafandru prin lighean si a unor urme de talpi infometate.

degetele trec cu nonsalanta prin tot amalgamul, e ironia drumului la fel de necunoscut ca si cunoscut, e tardiva mirarea ei in timp ce-si agata, la uscat, parul, in fata dintilor solari.

anatomie comparata

2011-03-03T11:14:00.001+02:00

de la clavicula la radius poti ajunge doar coborand pe scara din ochi de peste, cand asupra coastelor se lasa dupa-amiaza,e un singur moment fractionat dintr-a mia parte a unei taceri, un bob de timp, strecurat cu grija de cel ce paseste prin incaperile fara brate, cu buzele cusute de arterele frunzelor de primavara.

peste chenarele pline de prafuri in tonuri de prea mult gri se asaza, in ordine descrescatoare, ultimii flasnetari ai lumii, cantatori din cutii de lemn de cires, prin care aerul pune in miscare mecanisme simple si secrete.

suntem chiar aici, si noi, unde iarna pupa cerul in culori nebune, aruncand in singurul punct cardinal, sud, plicuri nedesfacute si fotografii sterse. pune degetul aici, si ciocane codul implantat de mult in tine, daca am sa-mi amintesc am sa deschid fruntea si-am sa te las sa zabovesti un pic, cat ia unui cocor sa prinda drag de inaltime.

o voce de fetita ce-si roade unghiile spunea, parca ieri, ca tramvaiul a imbatranit, e vechi ai are sa iasa probabil la pensie, asemenea bunicilor. tramvaiele pensionare au sa capete, deci, insomnii, au sa joace sah pe mesele din parc, si-au sa cumpere crema adeziva pentru proteze. vor folosi fraze ca "pe sinele mele..." si vor spune, in zilele lungi si schiopatate, povesti cu talc despre oameni, despre paralel si fire electrice.

singurul pas pe care am de gand sa-l mai fac nu e nicidecum orb, dimpotriva, si-a atasat becuri noi,puternice, cu care va vedea pana unde nimeni nu a facut-o. mai astept un pic, sa decid cu ce-l incalt.

pe treptele crapaturilor

2011-03-01T16:54:00.002+02:00

Avea haine de capatat, si cand vorbea cerul gurii i se vedea ca o bucata de material neagra pe care o mana nepriceputa cususe, rarit, bucati de fildes pe post de dinti, era mic de inaltime si cu toate astea imi era frica de el, fara sa ma gandesc ca nu ar trebui sa fie asa, stiam, inainte ca gura aceea-pestera sa spuna ca ingheata in ghena in care traieste si ca a racit, ii curge nasul si il doare capul, stiam ca trecutul sau de fapt intreaga viata e sub semnul esuarii, insa vocea lui, infundata, vorbea calm, cuvintele se legau intr-o expunere a situatiei fara a-si plange de mila, mila o simteam doar eu, simtindu-ma adancita, atunci, inauntru, intr-o caldare cu plumb.

apoi , viata lui a continuat in capul meu, mergand cu grija pe urmele bocancilor vechi ce strabateau gerul spre alt ger. ce copil o fi fost? genul acela de-l vezi pe strazi, despuiat si murdar, dar ignorant si deci, fericit, jucandu-se cu o minge gasita in gunoi? sau genul de baietel trimis sa cerseasca, un al n-lea membru dintr-o familie fara adapost si fara capatai? si cand a crescut, s-a gandit vreun om la el cu drag? oamenii astia stiu singuratatea fara sa aibe habar ca asta traiesc, fara sa aibe, poate, alta scapare. cum ii trec zilele? prin ocheanul unor sticle ieftine de rom si vodca, cumparate cu fierul furat sau poate acolo, la ghena aceea omul asta si-a improvizat, grosolan, un fel de locuinta? si dimineata, cand se trezeste, care-i primul gand ce-i strabate mintea? in afara de frig, foame, sete, simte si altceva?cum se simte dorul pentru cineva ce nu a avut niciodata pe nimeni?

can we play another game?

2011-03-01T12:00:00.004+02:00

Stiu ce s-a pierdut, e jocul, trecut prin atatea maini si atatea infatisari, reinventat de fiecare data in functie de intrinsecul omului-participant.candva firesc si tragaci pentru emotii,dupa un sir de rotiri cu aceeasi destinatie devenit un clovn ridat pe-o valiza veche, la un colt de strada.

E firul ce imi ducea privirea spre oameni necunoscuti, peste fetele, mainile, gesturile lor, peste copaci, pisici lenese, acoperisuri adormite sub zapada, din care un ochi mic de fereastra ar fi putut spune nu o singura poveste, peste frigul ce mi-a inhatat ieri mainile si le-a pacalit, in apa dusului, ca sunt puse la fiert, desi restul trupului o simtea calaie. Era firul, acum e lipsa lui, s-a subtiat , din ce in ce mai mult, si-a dezbracat itele, s-a desfacut, s-a lepadat de paianjenul creator pana a ramas, necredincios, un capat rupt, atarnand nestiutor.

Stiu ce lipseste dar nu stiu ce e de facut. Sa uit jocul? Firescul e de-acum un rotund cauciucat, cu miros pregnant de cald si smoala, reactiile sunt mecanice, totul e graba, analiza, concluzie. exact dupa regulile metodologiei, niciun pas pe langa, doar bifarea punctelor de pe lista.

Sa las jocul asa cum lasi copilaria, apoi adolescenta, ca pe ceva apartinand unui singur timp? Sa fi fost ceva consumabil, si nu parte integranta din mine?

Sau poate e doar vremea ca cineva sa inventeze un joc pentru mine, si nu invers? Ca si cum, dintr-odata, asa, la amiaza intr-o zi de luni, acele ceasului din bucatarie sa o porneasca in sens invers, si dupa el , ceasul cu alarma din dormitor, si tot asa, toate ceasurile de pe strada mea, apoi ceasurile orasului, si, in timp scurt, toate ceasurile lumii sa ticaie altfel.

La fel de bine, jocul poate muri. E si asta o posibilitate.

imobilitatea expunerii

2011-03-01T10:37:00.002+02:00

Eu stiu despre mine, ca dorm, ca merg, ca uneori spal vase, ca traversez strazi si schimb tramvaie, ca citesc si beau cafele, toate aceste etichete sub forma de abtibilduri hasurate ce se reunesc sub umbrela cu nume de timp, stiu, si cu toate astea, langa mine, eu stau. o forma statica, tacuta, de renuntare, o piesa zgariata si inutila a unui mecanism candva viu, nu neaparat trist, doar in starea asta de nemiscare, imobilitate , asemenea unui panou peste care nimeni nu scrie nimic, cu toate ca langa el stau imprastiate o multime de culori, in forma solida eu nu am nici maini, nici gura, nici expresii, nici vise.

Eu stiu despre timp ca nu are niciun folos sa iti bati capul cu modelarea lui, egal si la fel masurat va trece in continuare, doar noi ne impiedicam de absurd cand ne spunem baliverne despre scurgerea zilelor si orelor, despre trecerea anotimpurilor si despre hartile pe care ni le creionam pentru timpul din viitor despre care nu stim, pana la urma, nimic, nimic, nimic.

Eu stiu ca nu fac nimic, si de m-ai intreba ce vreau sa fac, nici ca as sti sa spun. Ridic din umeri si ma intorc la ce stiu, in dimineata asta miroase a zambila, cafea cu scortisoara si ciocolata cu martipan.

bajbaiala formelor neincercate

2011-02-27T11:45:00.004+02:00

ora de care te feresti isi intinde bratele fara muschi sa te sugrume, in camera noastra pernele se despoaie de haine si ne arata, indecent de neobrazat, intrinsecul penelor de gaina, in care tentatia e de imprastiere, cu toate ca imaginea viitoare, suprapusa prea curand peste prezentul nici macar petrecut, arata trist.

despre luna februarie e riscant sa spui ceva,ea e gandul dintre doua clipiri ale unor gene peste care a nins doar inainte de prima intretaiere. privirea intoarsa peste umar dezvaluie ghemotoace zgomotoase de timp prins intre bucati de table, de bocanci cu urme umede pe tavane nesatioase, de lichide tari in recipiente nesterile.

saruturile s-au vrut lungi, asemenea atingerii calde a unui pulover de iarna, imbratisarile s-au visat si ele, acolo,la coltul contactului vizual dintre cei doi cunoscuti, iar vorbele, spuse prin deschiderea periodica a buzelor, s-au jucat de-a circul, prea mult plictisite de celelalte dorinte carnale.

e din ce in ce mai limpede, ca si cum dimineata gandurile ar fi cu totul noi, fara niciun contrabalans din partea celor ce au fost, iar momentele de genul asta sun rare si se sting repede, apuc doar franturi, si cu toate astea, jucandu-ma de-a asamblatul starilor sufletesti constanta e mereu cea care spune "indiferenta".

uneori trupul tau doarme incovoiat sub pilota, abia ti se vede crestetul capului, iti e atat de bine cand dormi,si nimeni nu te striga acolo, niciun obiect nu-ti cere atentia, e doar o stare simpla, de nimic, de mult si bland. lama aparatului de ras are zimti asemanatori unor dinti micuti, abia crescuti, ai cuiva ce nu a invatat inca reflexul muscatului, dar curiozitatea n-ar trebui niciodata luata in neserios. carnea e calda, statica, dar vie, si ritmul respiratiei e corect, e prea liniste, lama e nou-nouta, abia scoasa din ambalajul de plastic, mainile nu-mi tremura in timp ce ii mangai una din laturi de pielea ta, pe care nu lasa inca niciun semn, nicio tulburare, nicio tresarire. presiunea creste, vreau sa stiu cum arati dedesubt, sup epiderma stravezie si calma, iar taisul se implanta adanc, tremurul se produce, din mine sau din tine, nu mai stiu, asemenea unei vibratii transmise printre-un arc, se face rosu, si tu deschizi ochii, inca somnoros si cu drag, e rosu si eu nu ma uit la tine, ci doar la degetele mele ce tin lama cu picuri de sange, si nu ma pot urni, nici sa fug, nici sa tip, tu atunci iti schimbi privirea si primul gand, desi te doare, e tot tacerea, poate tocmai ca asemenea gest nu si-ar gasi in niciun caz explicatie in vreo intrebare banala, procesul trebuie gandit bine, si pana atunci cea mai buna e tacerea. sangele a ajuns pe cearceaf si picaturile rosii isi deformeaza starea rotunda, in tesatura de bumbac ele se disperseaza, asemenea unor meduze, apa rece zgarie peretii cu faianta, nimeni nu spune nimic, ai dezinfectat si ai pus un plasture, acum imi iei lama prinsa inca intre degete, in cealalta mana ai restul lamelor, le arunci pe toate intr-o punga de hartie pe care o duci direct la ghena, totul foarte repede, ti-e frica sa ma lasi singura, cu toate ca nu ai spus inca nimic, ai sa ma iei in brate crezand ca e suficient, ai sa-mi vorbesti intr-un final, inerent, asemenea unui copil ce trebuie sa inteleaga ca nu e bine ce a facut, ai sa-mi vezi globii oculari dezbracati de expresie si-ai sa dormi, de-acum incolo, numai cand sunt eu plecata. in restul timpului, privirea ti se va implanta intr-a mea, asteptand, inutil, o schimbare.

2011-02-24T23:49:00.002+02:00

Trebuie sa stii ca este imperios si fara incertitudini, cu siguranta si foarte important sa nu te abati cu nicio deraiere de la traseul facut de mine cu carbunele in jurul venelor ce-ti urca verde-albastrui de la incheietura, pierzandu-se apoi de ochiul uman al degetelor ce pipaie, infrigurate, dupa bulbi si cariopse.

Are sa treaca mult-mut-tam-taram timp pana deasupra firelor de par scurtate cu forfecuta de pielite intr-o baie de motel prost luminata sa se asterne, ca pe bancutele pentru batrani, fulgii acestei ierni atat de apostrofate.

Pesemne e dificil sa argumentezi clasicele dileme izvorate din oamenii moi ai zilelor cu roti parcurgand cu viteze ametitoare fractiunile cu lumina din ce in ce mai inceata, asemenea unui stor tras de o mana lenesa. De asta decupezi din ziarele parasite pe scaune albastre si portocalii cuvinte ce nu-ti plac, fara ele ziarele raman anemice siluete celulozice.

Cand deschizi ochii in miezul noptii si ceasul arata, haotic, o ora oarecare a unei crapaturi de dimineata inca nespusa, si privirea intrezareste cerul usor violet si tacut de lipsa ciorilor , atunci ti se pare asa, ca singuratatea e subestimata. Cand inchizi ochii la loc si somnul te prinde de brate ca o camasa de forta, nu-ti mai spui nimic, ploua tulburator si decisiv.

taci, acum eu ma departez

2011-02-24T01:00:00.003+02:00

- Spune odata,ce mai astepti? , tipa ea cu ochii in lacrimi.
- As spune, dar nu am ce. Nu e nimic, ce vrei sa spun, ti-am tot spus, iti spun de cateva zile ca nu-i nimic. Ti se pare doar.

Ea il privi atunci cu ura, in timp ce mainile se framantau una pe alta, iar pieptul frumos incadrat de rochia cu guler rotund ii era strabatut de dungi rosii, iar carnea de sub rochie tremura asemenea gelatinei. Si tipatul exista deja, sub materialul de rochie, subtire si albastru, sub muschi si sub coaste, sub vene si vase, sub sange si fluide, sub organe, tipatul mut pe dinafara, incapabil sa iasa printre buzele de-acum albe si ude de lacrimi sarate.

- Nu mai plange, te rog, uite, spun orice,fac orice, ma imbrac si plec, sau raman daca vrei, numai nu mai plange. Imi pare rau, nu asa voiam sa fie, si cuvintele lui se dadeau de-a dura peste sentimentul de siguranta ce incepuse sa incolteasca in ea, peste bratele lui ce tot cauta sa o stranga, dar incapabil sa o priveasca in ochi, incapabil sa spuna ce simte, sa dezlege odata toate nodurile.

Distanta dintre ei se facu atunci din ce in ce mai mare, asemenea unui seism ce face o crapatura in pamant, latind si adancind golul, pana trepidatiile si murmurul vor inceta sa sufle. Ei i se facusera de-acum ochii opaci si tacea, ii era indiferent el, cu toate cuvintele si gesturile disperate, inutil, inutil si orb, ce-i cu el de nici macar acum nu intelege? S-a terminat.

Si el se vedea, in oglinda mintii, singur. neputincios. forma de lut. si o vedea pe ea, in oglinda sufletului, ceata. la fel de singura. fuior de fum. imprastierea prafului de o adiere de vant venita dinspre nord.

Apoi nimeni nu mai spuse nimic. Se facuse noapte si amandoi au capitulat somnului, stiind insa ca e ultimul impartit la doi.

dorul de a dur(e)a

2011-02-23T12:08:00.004+02:00

multi oameni iti spun multe cuvinte, de-ar putea ti-ar face o armura din ele, sa nu-ti mai plangi durerea pe la incheieturi. sunt atat de multi oameni, cu gandurile cusute de teaca mielinica, de-ai vrea sa-i vezi pe toti in acelasi spatiu ti-ar trebui un camp de iarna, cu pamant tare sub intinsul zapezii.
e mult ce desparte cuvintele pe care ti le scriu de peretii ce-i porti in loc de piele, asta e ghinionul de a vedea in ferestruicile cu geamuri clare, mecanismul nu-i deloc complicat, insa eu nu ma pot resemna in fata opacului.
si uite-asa apare, cu zambet candid, tacerea.
tacere ce nu are nici gesturi,nici ochi, nici ganduri care sa o strabata, e doar ea si sta dreapta, intr-un car cu fan ce merge la deal, sa apuce apusul rosu.
asa ma gandesc uneori, ca si tu, dintre atatia oameni cu atatea cuvinte, te opresti ascultand ritmul de tic-tac nemasurat al tacerilor ce se aduna, in stive, iti duci mainile la urechi si devii surd la multele cuvinte ale oamenilor multi.
te doare, static si crud, e durerea dezlipirii omului din carnea ta cea mai de pret, ti s-au umplut apele albastre ale ochilor mici cu varfuri de munte si ti s-au ridat si mai mult interiorul palmelor, strangand dorul asemenea unei vesti negre scrise pe-o hartie alba.

cele ce nu pot fi spuse

2011-02-23T09:46:00.000+02:00

E mereu iarnă. Cuburile trotuarului de ieri se curbau mereu spre stânga, asemenea alunecării unei mâini bărbăteşti pe coapsa rotundă a unei femei indiferente,fumându-şi ţigara aromată pe scaunul înalt al barului, iar retinele ei spuneau călătoria pe o şa de piele, pe un cal negru, printr-o lumină aşa cum îşi amintea că i-au fost insomniile zbătute între degetele duse la frunte,ciocănind încetişor, şi sunetul tăcerii răzbătând de departe, din copil-fată- femeie, şi notele grele ,fiind puţine.
Îţi spun : îmi pare rău. Jocurile s-au culcat pe apa de adâncime mică, în ochiul de culoare fără nume, în care nu o singură dată degetele si-au băgat amprentele pentru a pune carnea peste improbabil, şi a putea spune, ieşind de acolo negru-violete: se petrece ceva cu tine.
Uită-te, fără a te mira : golurile se mestecă cu dinţii din faţă, se scuipă în palme făcute căuş şi se observă sinuozităţile aspre ale trezirilor produse de imagini.
Nu mi-ar fi fost frică, de data asta. E mereu iarnă ,deunăzi mă întreba un puşti la semafor de când e aşa la noi. Cum adică? Unde la noi? Am clipit să îl privesc mai bine şi nu mai era. Am ridicat din umeri, tramvaiul avea un ochi stricat iar din celălalt lumina abia răzbătea prin târziu. Mângâierea unui tramvai a cutremurat şinele, am crezut că nu mai avem să plecăm de acolo, până şi conductorul era nedumerit, în fulgii mărunţi, în frig, în glob, în el.
Miezurile de noapte sunt asemenea castanelor coapte, înnegresec buricele degetelor şi ard cerul gurii. După trei pahare cu vin sec am ştiut exact cuvintele potrivite, le-am ţipat scaunelor pentru oameni mici, fără ca nimeni să întoarcă capul însă, trupurile erau setate aşa, probabil.

trecere de pietoni

2011-02-21T23:41:00.001+02:00

Se mutasera de curand intr-o garsoniera cu pereti de hartie si ferestre mici, abia de incapeau umerii ei in distanta dintre cele doua laturi. Aveau o saltea si o masuta rosie, de pe care serveau cafeaua in diminetile de duminica. Zgomotele erau felurite, uneori inabusite, asemenea cazaturilor in zapada, alteori vii si ascutite, asemenea varfului de creta pe tabla plina de formule matematice.
Cand venea acasa de la serviciu, Horia o gasea lipita de peretele dinspre sud, uneori sprijinita cu spatele, alteori cu fruntea proptita pe varul peretelui inca netapetat. Se dezbraca, se spala, se punea pe saltea si o asculta cum vorbeste, in soapta, de grozaviile pe care le aude de dincolo, de la vecini. Uneori I se inchideau ochii, era obosit si, de sub straturi, vocea ei devenea monotona, inflexiunile se cunosteau din ce in ce mai putin, tonul pastra aceeasi cadenta, ca si cum s-ar fi spus un ritual.
Iar inapoia pleoapelor Horia vede verde, si-o camera patrata cu o podea-tabla de sah, din mijlocul careia il privea, nonsalant, o zebra. O zebra asezata pe un scaun cu trei picioare. Are ochi galesi si gene alungite si pare sa astepte ceva.
Camera nu are ferestre, iar peretii sunt imbracati intr-un fel de panza pe care cineva se apucase sa coasa din loc in loc, tot soiul de nasturi, mici, mari, mijlocii, rotunzi, patrati,romboidali, sidefati, mati, luciosi.

Zebra ii povesteste lui Horia inapoia ochilor sai despre perechea de sosete dansatoare, in timp ce ea, dinafara, continua sa vorbeasca la fel de linistit si calm. La un gest larg de-al zebrei langa scaun se ivesc doua sosete de culoarea vinului rosu, un pic inalte, stand intr-un mod foarte caraghios pe varfuri. Iar Horia, fara sa-si fi constientizat miscarea, se trezeste ca le intreaba daca stiu sa bata step. Sosetele inainteaza pe un patrat negru, se pregatesc moral pentru cinci secunde, apoi pornesc intr-un ritm energic sa bata podeaua, intr-un sincron formidabil, iar viteza creste si tot creste, pana cand zebra isi lipeste genele si spune, cu voce groasa, : de ajuns”.
Horia deschide ochii. E seara deja si ea sta pe masuta rosie cu genunchii in brate, privindu-l fix. Ii zambeste si ii ciufuleste parul.
Ea il intreaba: m-ai ascultat? Cred ca se petrece ceva ciudat in apartamentul vecin. Nu vrei tu sa verifici? Poti merge sa te prezinti, abia ce ne-am mutat si vrem sa ne cunoastem colocatarii. Mie imi e putin frica. In plus, se tot aud pasi, ca si cum cineva ar dansa intruna. Nu ti se pare iesit din comun?
El iese pe palier, se opreste in fata usii, inspira si expira de patru ori, apoi se intoarce si-I spune sa o lase balta, dincolo nu raspunde nimeni la usa.

mini-dorinte pentru maxi-sperante

2011-01-25T00:16:00.002+02:00

Dilemele se manifesta bizar, un foc de paie uneori, asemenea aparitiei pe scena a magicianului, alteori o lenta scurgere a urmelor de incaltaminte pe unele podele uscate. Si uita-te atent, eu am luat-o spre nord si picaturile de zapada topita, unite in forma asta rotunjita de bocanc cu blana au pornit-o de capul lor tocmai spre vest, de unde ne vin mereu vestile proaste, sub forma ghearelor de ciori legate cu sfori taciturne, in funde strambe si inegale.

Trei caiete asteapta trei povesti. Dar degetele nu le deschid niciodata, mai degraba ar scrie pe pereti sau in aer decat sa puna pe hartia moale dintre copertele cu nume pretentios vreun cuvant ce nu va mai putea fi apoi nici sters, nici negat. gestul simplu al darului obliga mai mult decat orice la crearea unor intamplari de dincolo de imaginatia proprie, de inventarea unor aripi atat de aparte incat unul din carnetele sa poata fi impachetat si stampilat si trimis inapoi, asemenea porumbeilor calatori, aducatori a semne de viata mult asteptate.

Muzica isi scurge notele in cavitatea toracica si tare ti-as mai saruta ochii acum, sa nu-mi mai spuna niciodata ca drumurile sunt paralele si barcutele din hartie vor intra la apa cat de curand. Scortisoara, bucati de migdale, lamai verzi si un cantec-descantec, un sir de embleme tinute in secret intr-o cutie de carton sub pat, alaturi de fotografii invechite si alte amintiri cu miros de mucegai.

Suntem o operatie matematica, e simplu. Deschidem orice manual si ne regasim acolo, chiar si o coasta, chiar si maxilarul, chiar si sufletul, uneori. De-asta as pune pe foc toate cartile de matematica, sa ne uitam teoremele si axiomele, sa uit si eu ca niciodata nu am putut pricepe limitele si derivatele.

Mi-ar placea sa am mustata, din aceea groasa, cu varfuri arcuite, ce pare sa zambeasca continuu, fara ca posesorul sa fie nevoit sa schiteze macar vreun gest. Mi-as pune-o in zilele in care e soare si toti sunt lenesi, numai ca nu stiu daca m-as descurca si cu vata pe bat. Nu-i nimic, o dezlipesc, o pun intr-o batista, termin vata pe bat si apoi o atasez la loc. Da, ce mi-ar placea!

deslusirea diminetii ei

2011-01-24T11:18:00.002+02:00

dimineata ea are ochii clari, asemenea unor cercuri de apa concentrice, din care se disting,cu lupa mica de pe noptiera, visele de peste noapte, aranjate cronologic, fiecare cu cate o eticheta de culoare diferita, pentru a nu fi confundate.

ea nu stie sa prinda oameni din copaci, nici macar atunci cand e avertizata asupra pericolului, ci sta cu nasul in firele de iarba, cautand un musuroi de furnici, pe care le strange intr-un borcan, le duce acasa, si le dreseaza pentru circul miniatural ce va avea premiera cat de curand.

es se juleste in marginile cuvintelor si le descoase tivurile, le analizeaza tesuturile si compozitia chimica, le schimba chiar si starea de agregare, si cu toate astea, inca exista cazuri nedeslusite, tinute sub lacat intr-un dulapior deasupra oglinzii, pe care il deschide acum din ce in ce mai des, din cauza unor anumite conversatii virtuale cu zgomot de bormasina. terapia inca nu a gasit remediu pentru asa ceva, insa ea stie ca in curand va putea construi o platosa din acele cuvinte stivuite, o platosa cu doua fete, o va apara pe viitor de orice cuvant deja existent acolo, insa puterea de centrifugare si viteza de sedimentare nu sunt suficient de puternice pentru a separa strict cuvintele incriminate. cu toate astea, ea este gata sa-si asume riscul.

ea isi lipeste nasul de geam si scoate mainile afara in ninsoare, linistea de acum e linistea renuntarii si a intelesului prefacut, cu toate ca pe interior mocnesc in fierbere atatea nedumeriri.

ea isi bea cafeaua si isi frige limba, e dimineata-pranz si timpul e pe spinarea furnicilor inca adormite. dialogurile se scriu agresiv si nimeni nu intelege nimic, argumentele se lovesc in aer inainte de a fi ascultate de urechile potrivite si tot ce-i orgoliu va rezista. in rest, ea va aduna cu mainile inca umede de la fulgii pitici resturile ramase din amintirea visului, isi va pune haina albastra in care i se intampla mereu cate ceva neprevazut si va astepta, la colt de strada, sa se iveasca.

amar dans al degetelor

2011-01-24T00:34:00.004+02:00

profilurile oamenilor cunoscuti in ultima vreme au fost din ce in ce mai variate si mai atipice, de unele m-am amuzat, de altele m-am speriat, de unele am prins drag, de altele nu am stiut cum sa scap, si asta nu in sensul acela urat, ci dupa niste demersuri si explicatii logice, cel putin din punctul meu de vedere.
e bine sa cunosti oameni, asta mi-am dorit in secret inca de cand a venit toamna si asta mi s-a intamplat. si cu toate astea, lucrurile nu au facut decat sa se complice, in situatii cu umor negru, din care nu stiu cum m-am descalcit, dezlipindu-ma sub forma de nevroze, de lacrimi sau de hohote de ras, cu niciun sentiment macar cvasipermanent de roi de fluturi.
oamenii sunt complicati. oamenii care imi plac mie sunt si mai complicati. eu sunt si mai complicata, cu toate tiparele si manualele de utilizare din lume nimeni nu s-a priceput sa-mi scoata demonii si sa rada de ei, pana sa se faca scrum, si-apoi sa se uite la mine, asa, simplu si adanc, un timp nelimitat, fara limbi de ceasuri si fara busole, sa iasa frica asemenea unui abur-arc si sa se imprastie, de-acum invizibila.

se aduna, deci, chipuri, expresii, cuvinte, culori, atingeri, ruperi, reintoarceri, ca intr-un colaj pe care te apuci sa-l faci fara niciun scop, fara nicio idee de final, iar bucatile sunt mici si se lipesc greu, raman pe deget sau se pierd printre cearceafuri, degetele miros a lipici si capata mici cruste denivelate care se dezlipesc dureros, plansa incepe sa se umple, ramane din ce in ce mai putin loc, si brusc, intr-un filtru de lumina inghetata, iti dai seama ca tu, de fapt, lipsesti de acolo.

un leu pentru o culoare si un zambet

2011-01-23T23:42:00.004+02:00

S-a intamplat cam acum o saptamana sau doua, nu mai retin exact data, ma intorceam cu M din oras, era frig si am luat tramvaiul. O doamna vindea razatoare, " la un leu, pentru cartofi, morcovi, telina. Doar un leu razatoarea". Nu cumpara nimeni, dimpotriva, calatorii pareau sa nu o auda, nici nu intorceau capul sa vada macar despre ce e vorba, fiecare era ancorat in propriile probleme, cu gandul la copii, scoala, casa, mancare, slujba, etc. Mai aveam o singura statie pana acasa cand M s-a hotarat sa cumpere una, chiar cand doamna se asezase pe un scaun, sa se odihneasca un pic. A luat una rosie, asa a vrut ea. Eu vorbeam la telefon si am observat cu coada ochiului cum simplul gest al lui M, de a raspunde vocii cu "razatoare la un leu" si privirea ei incantata de ustensila casnica, privita initial mai degraba ca o jucarie, au starnit un fel de agitatie si cu siguranta curiozitate in randurile celorlalti, caci in cele doua minute din restul calatoriei noastre cu acel tramvai, s-au vandut cel putin inca cinci razatoare, galbene, verzi sau albastre; si-au capatat degraba in mintea mea semnificatia unor baloane cumparate intr-un spatiu dincolo de cenusiu si griji.
O razatoare pentru un zambet. M a curatat azi morcovi si eu mi-am amintit ca uite, atat este de ajuns, sa poti crea un moment din acesta, sa il vezi, sa-l faci mic si sa-l pastrezi in buzunarul interior al sufletului. Si da, sa fim in continuare atenti la oameni.

halucinatii de duminica

2011-01-23T22:23:00.002+02:00

cu toate ca nu a aparut nicio stire oficiala, nici la radio, nici in ziare, in acest sfarsit de saptamana a avut loc congresul oamenilor de zapada, chiar in parcul din centrul orasului. bineinteles, toate locurile au fost rezervate din timp de catre domnii si doamnele imbracati fie in fasii fie in mormane de omat,iar organizatorii, cuprinsi de spiritul inovator si ajutati de cadrul de desfasurare al conferintelor, au adaugat locuri suplimentare la loje, pe crengile copacilor denumiti in latina de placutele vizibile primavara.

trecatorii au avut si ei acces, limitat ce-i drept si fara posibilitatea de a achizitiona la intrare mapa cu toate informatiile necesare si cu translatorul electronic ce urma sa interpreteze discutiile oamenilor de zapada din limbajul lor, inghetat, in limba romana. cu toate astea, cuprinsi de entuziasm, unul mai degraba numeric, vocile lor au inregistrat un numar mai mare de decibeli decat prezentatorii, astfel incat juriul nu a putut decide niciun castigator,iar cei interesati nu au inteles nimic din studiile efectuate, din rezultate si concluzii. Au plecat nemultumiti, hotarati ca pe viitor sa-l angajeze pe seful gerului, pentru a preintampina asemenea intamplari nefericite. Cu siguranta, trebuie modificate si locul, si ziua si ora.

la lasarea serii bancile erau in continuare ocupate, ramasesera domnii si doamnele de zapada sa admire calmul aleilor inghetate si al copacilor purtatori de fulare de omat. din loc in loc, eu ma opream sa privesc in ochii din felurite materiale ai oamenilor de zapada, mai mari sau mai mici, inzestrati cu brate ramificate, cu nasturi alambicati, cu nasuri si guri ranjitoare sau infricosatoare. Aproape de marginea inghetata a lacului am nimerit peste o familie, parintii asteptand parca o saniuta albastra in care sa-si plimbe copilul, mandru detinator al unei caciuli in dungi fosforesente. Mai departe, izolat si parca trist, pe-un scaun din aceeasi zapada ce-l nascuse si pe el, statea un arlechin, avea un capac rosu pe post de nas si dadea impresia ca se gandeste intens la un truc cu care sa-i faca pe ceilalti sa rada.

cand sa ies din parc, de dupa un copac imi iese in cale cel mai gras om-de-zapada inventat vreodata, din trei bulgari imensi si rotofei, respirand anevoie, cu palaria atarnandu-i pe-o ureche si, cu o voce de bariton, imi cere nonsalant o tigara.

Am grabit pasii, scartaiau talpile prin omatul cel alb , prea alb parca.

circuit independent

2011-01-20T11:37:00.003+02:00

Uneori e tare greu sa-mi dezmeticesc firile si sa le pun pe toate ori sa se spele pe dinti, ori sa-si dezmorteasca gatul si membrele si degetele, sa se dea jos din pat si sa iasa acolo unde ceata devine parte integranta din peisaj, iar mie mi se pare frumoasa cu un aer bacovian, seara cand astept tramvaiul imi place ca nu-i pot ghici apropierea,decat cand e aproape in statie, pe jumatate orb.
Se intampla din ce in ce mai des ca macar una, da, una din firi, sa ramana in urma, intr-un biscuit cu ciocolata si migdale, intr-un ochi trist al unui om intamplator, pe scaunul din metrou unde a remarcat o tanara citind. Sau, mai rar totusi, sa o ia inainte, sa treaca in viteza prin viitorul apropiat al intamplarilor, sa se aprinda si sa se intoarca la timp pentru a le domoli pe celelalte,invaluindu-le in stratul subtire al repetarii.

Firile astea, imi dau batai de cap. Ar trebui sa le dau niste lectii de comportament, sa le pun in banci, cu mainile la spate, sa-mi pun ochelarii cei grosi si sa scriu, cu litere de tipar, niste reguli. acelasi pas, acelasi ritm, acelasi timp de vietuire, aceeasi privire si aceeasi miscare. orice abatere se pedepseste cu izolarea celei neascultatoare pana va fi gata sa se conformeze.

Imi zambesc somnoros, au ochii inca pe sfert visatori, in timp ce eu le vorbesc, incruntata, de responsabilitate, maturitate si alte cuvinte din acestea, ale oamenilor mari. Apoi, brusc, firea cea mica prinde a ma gadila, si eu rad, si rad si ele, toate, la unison, acelasi clinchet al corzilor vocale, aceeasi senzatie de tremur jucaus.

Renunt la ideea de aliniere, acum ii vad forma de tipar rece metalic si stiu, cu siguranta, ca firile mele vor avea libertatea de a se plimba, fugi, privi, trai oriunde le conduc pasii lor, si nu ai mei, cei purtatori de numar treizecisiopt.
Doar in degete ne vom potrivi, din cand in cand, sa punem in cuvinte drumurile si oamenii.

E bine, acum ne este tuturor pofta de ceata.

ati(pi)c

2011-01-19T00:15:00.008+02:00

Tacerea ta a lasat zilele sa pluteasca si sa se inchida cu lipsa evidenta a cuvintelor, asemenea unor scrisori in alb, in plicuri netimbrate si fara adresa.
In pliurile lasate pe incheieturile cuvintelor nerostite,dar gandite in camera micuta in care intru din cand in cand sa-ti vorbesc, s-au asternut, asa, laolalta, o multime de intamplari, iar peretii s-au cutremurat de rasul tau pofticios si la fel de imaginar, caci tot ce e real palpabil e coaja de ou, subtire si prea usor de crapat acum, cand ceata inca ne acopera gesturile.
Am doua rochii noi. Si m-am tuns. Si am fost la teatru, fara tine. Si am cumparat carti. Si anul a inceput asa, tot in tacere, cu urarile clasice pe care si le spun oamenii cand nu au mai multe de zis, dar vezi tu, la noi nu se potriveste croiala. Si ti-am spus ca imi e dor.
Tu taci, si nici nu stii cat ti-ar placea sa stii de doamna nebuna de la teatru ce a tipat la mine de doua ori in timpul piesei, avea basma pe cap si ochelari ce-i faceau ochii asemenea bufnitelor si mirosea asa, a vechi, si nu stiu ce a facut-o sa creada ca eu am atins-o, desi statea la doua scaune distanta.
Iar una din rochii are o multime de bufnite pe ea, e o bufnicioasa, cum ii spun eu, si cu toata tacerea ce nu schimba nimic pentru mine ci doar adanceste, de sub bretonul scurt inchid ochii si iti spun, in cuvinte mici, ca imi lipsesti.

2011-01-15T16:43:00.004+02:00

are parul rosu, asemenea vinului rosu- sarpe alunecos pe pielea fierbinte, iar din miezul carnos de ceata bolnavicios si nesabuit de albicioasa, ea pare sa-si decupeze fiecare pas in zig-zag ce suna speriat la atingerea talpii zimtate a bocancilor de asfaltul de-acum dezapezit.

cinematograful e gol; razlet, o data la trei randuri, cate un ratacit, sau cate un batran, doar doua cupluri undeva pe scaunele din spate. ii plac oamenii ce vin singuri la film, oricare si oricate ar fi explicatiile, ea nu le cauta, se multumeste doar sa guste din starea de zambet.

e frig si sub luminile inca aprinse scaunele plusate au un aer trist, iar parul ei capata o nuanta vie, febrila chiar, de neastamparare in timp ce fiintele din capul ei ocupa toate locurile libere, vibrand de nerabdare si murmurand si anticipand actiunea filmului necunoscut.

cu toate astea, ei nu-i place galagia, si nici zgomotul usor ascutit produs de rontairea floricelelor cu sare si unt, asa ca proiectiile mintii ei devin mute o data cu stingerea luminii.

subiectul filmului se deruleza intrerupt, sub masca unor clisee, isi frange mainile si ii vine sa planga, iar de sub lumina cu gene dese culoarea ei de par se intuneca si se metalizeaza, aducand, cumva, cu structura unei meduze de culoarea cernelii, ascunzand,astfel, intreaga gama de nuante imposibil de descris.

la urmatorul clipit in sala raman doar oamenii din carne si oase, tacuti si latenti, cu gandul cine stie unde, in timp ce firul povestii urmareste constiincios drumul ghicit , iar in sala se face din ce in ce mai frig.
atat de frig incat va tremura tot drumul inapoi spre casa, si numai dupa ceaiul fierbinte si lipirea corpului de caloriferul vopsit de locatarul de dinaintea ei in verde, numai dupa aceste operatii rosul firelor de par va reveni, aprinzandu-se, la senzatia de incandescenta a unor arcuri electrice.

telegar = cal tanar, iute, folosit la trasura

2011-01-15T15:50:00.004+02:00

ma strangi tare de mana la fiecare cuvant necunoscut din dictionar.
le-ai scos din raft si le-ai scuturat de praf, mi-ai spus ca le ai din copilarie, volumul galben cuprinde cuvintele de la A-L, iar cel verde de la M-Z.
mergem la intamplare,deci, cu ochii intredeschisi si incordati pe literele micute, pentru a se lipi de noi, asa cum stam acum, umar langa umar, sunete si jucause intonatii ale unor cuvinte ca radina, pruja, protosinghel,tangaj,moletare si atatea altele, pe mine ma doare mana, si tu strangi din ce in ce mai tare fara sa iti dai seama nici macar ca eu am incetat sa privesc foile galbenii, ma uit la fruntea ta incruntata si tare mi-ar placea sa o pot decoji, asemenea unui fruct, sa ajung la miez sau poate la sambure, sa-i pot pricepe mecanismul de functionare, sa urmaresc impletirea sau nesuprapunerea unor sinapse, sa verfic drumul fosforescent al tuturor semnalelor trimise de acolo. ma strangi, eu am mana mica si s-a facut melc in mana ta mare, mai bine merg sa-ti iau un vocabular, le vom trece acolo, cu scrisul meu caligrafic si cu stiloul tau cu cerneala neagra, pe coloana mai ingusta, iar dupa linia subtire verticala rosie vom trece semnul egal, urmat de explicatie.

apoi, in zilele din ce in ce mai friguroase, cand intunericul se pravaleste pe neasteptate si intotdeauna prea devreme, cand luminile se pot micsora in functie de lenea vascoasa si somnolenta ce rareste simturile noastre, intre doua saruturi cu gust de portocala, avem sa spunem , pe rand,tu primul, cate un cuvant memorat.

scrisoare pentru Maria, cea riscanta

2011-01-12T22:37:00.005+02:00

Imi doresc sa ploua, Maria, sa fim contururi de creta si sa ne stearga perdeaua de ploaie, sa ne intindem sarurile de carbonat de-a lungul asfaltului si sa fie incert totul,pana la inefabilul sfarsit, cand pantofi colorati si insoriti vor pasi pe acolo, fara sa stie nimic de dinaintea ploii.
Vreau sa ploua, sa se blocheze toate intersectiile, sa sune nervos claxoanele, sa se opreasca tramvaiele la mijlocul statiilor, sa se adune oamenii surprinsi pe sub orice coroana mai stufoasa de copac, sa ploua asa zi si noapte, pana nimeni nu va mai iesi din casa, sa-ti spun , altfel cum decat metaforic si imposibil de real, ca pielea ta va prinde solzi in curand, de-un argintiu albastrui.
Stii ce nu inteleg, Maria? Cum poti tu intelege atat de multe? Si de-atatea ori, la fiecare pas, la fiecare mangaiere, la fiecare om ce mi se strecoara violent in minte, stiu ca daca ai putea, ai fi aici, si ai intelege. Atat. Dar ai prinde, Maria, o vaza, de exemplu, si ai putea sa dai cu ea de pamant? Sa izbucneasca sunetul aprins al celor multe cioburi neregulate, imprastiate de nu stiu ce efect fizic? Spune-mi, ai putea? As rade, Maria, mult, mult, cam cat de mult imi doresc sa ploua o data.
Uite, acum nu cred ca are sa se mai intample asta vreodata, sau chiar de s-ar implini, si are sa ploua, cu siguranta, oricine poate paria pe asta, mai ales ca factorul fluid al timpului nu este impus de niciunde, nu ar mai avea acelasi caleidoscop reflectat asupra mea.
Esti departe,stii asta. Ti s-a intins un sac cu povesti, unul de material simplu, de panza maronie, peticit si descusut, mai ales pe la colturile inferioare, dar tu cu mult mai bucuroasa ti-ai varat mana in el, pana la cot, si-ai scos uite-asa, o gura, doi ochi, trecutul din cuvinte trunchiate al unor oameni pe care la fel de bine ni i-am fi putut imagina, un nas,sprancene, si-apoi, Maria, cu degetele mainii stangi tu ai extras, ca si cum ai fi fost la tombola, un inceput ,Maria. Ai inteles, o stiu, inca inainte de privi, si ai spus, cu voce grava, sa auda toate elementele acelea desperecheate “ nimic nu va mai fi la fel”, si te-ai pus pe asamblat, Maria, iar pentru tine a venit ploaia, caci nimeni nu te-a mai vazut de atunci.

linia intreruptă de creta albastră

2011-01-06T22:30:00.000+02:00

Ştiu că nu se potriveşte nicicum contextului actual, dar crezi că-mi poţi spune o prostie, aşa, ca o paranteză surdă şi mută apoi?
Se mestecă încetişor la masa de seară, feliile de lună au miros greu de labirint, dinţii se ciobesc în oglinda pătată cu vin a cuţitului de pâine, degetele de la picioare se sufocă în păienjenişul gros îmblănit.
Ridică-te, trebuie să faci câţiva paşi, oricât de greu îţi e. Uite , te ajut eu, sprijină-te de umărul meu. Aşa, încetişor. Hai, încă un pas. Foarte bine. Ai obosit? Ne oprim, doar să ajungem la pat. Încă un pic.
Are să mai ningă ? Într-o noapte am mâncat zăpada crengilor oarbe şi am băut şampanie din pahare cu nume de fată recent botezată. Cucuveaua s-a arătat în plină zi, fără să-şi rotească capul, mi-ai spui că avea penele cafeniu-deschis, asemenea cafelei cu lapte, îmi imaginez . Zborul ei a descris armonia, fără să ia o formă concretă, de cerc, elefant sau măr.
Să miros a cărţi, asta îmi doresc. Dimineaţa a cele proaspăt tipărite, cu cerneala înca neuscată, la prânz a alfabet si hârtie şi mâini, iar pe seară, când lumina devine liliachie, a cărţi uitate cu iz de camere încuiate, lacăte dojenitoare şi voci mici.

expoziţie temporară de intrinsec uman

2011-01-04T23:26:00.002+02:00

Mărturisirea îşi are rolul ei, cu siguranţă, însă nici gând să o atribui scuzelor de rigoare, şi false de altfel. Nu am scris; e drept, aş putea spune, frumos, că am trait în schimb, dar nici asta nu ar fi decât pe jumătate adevărat; când mi s-au poticnit cuvintele în pereţii netezi şi înalţi pe care nu am ştiut cum să îi sparg, cu toate că am încercat, eu am închis ochii şi am spus pe dinăuntru stop, poate o pauză sau un sfârşit chiar trebuie să aibe loc, din moment ce creioanele toate stau în suportul lor, ascuţite şi netede, şi niciunul nu prezintă nici măcar cel mai mic semn de uzare.
Cu toate astea, nu s-a întâmplat nimic. Aparent, decizia mea de a sădi cuvinte doar pe sub tegumente nu a părut a produce nicio schimbare, nici atunci când formele de comunicare socială s-au diminuat, tinzând să se rezume la o singură persoană, nici când ochii s-au golit de orice expresie, nici cand păianjenul m-a imbrăcat toată în haina staticului, nici când neuronii au reuşit doar mici transmisii, absurde şi amare, şi , din păcate, atât de comune.
E momentul să spun, însă, nimic nu s-a pierdut, nici nu s-a transformat, cu toatele, senzaţii, gânduri, întâmplări, trăiri, s-au aşezat cuminţi una lângă cealaltă pentru a-şi ţine de cald pe timp de iarnă şi au aşteptat, sau poate nici măcar atât, doar au stat şi au stat si au stat. Aşa le-am găsit, usor somnoroase, când am tras, involuntar, draperiile grele de culoarea vişinei putrede şi le-am privit, uimită, coaliţia întâmplătoare.

scrisoare pentru Maria, cea de după (prea) mult timp

2011-01-04T22:51:00.003+02:00

Hai să fim scaune, Maria. Eu unul de lemn, micuţ,din acela cu trei picioare, pe care să se aşeze oameni ridaţi mirosind a tutun şi oboseală sau cu care să se joace copiii cu imaginaţie, în lipsa altor jucării. Tu ,” un scaun de pescar, bun în linişte, o dată cu gândurile şi foşnetul gutei, eventual util când mai apar în casă musafiri(..), un surogat,dar de încredere”.
Ţie ti-ar plăcea un scaun cu spătar perfect pentru spatele tău, să-l susţină bine, să asigure comfort şi energie. Eu ,Maria, vreau un scaun cu picioare arcuite şi spătar rotunjit, tapiţat cu un material de culoarea oului de raţă (cred) şi motive florale, atât de încâlcite şi complicate încât în momentele de singurătate să pot discuta cu si despre el.
Şi-am mai vorbi apoi, Maria, de încă două tipuri de scaune, despre care nu am să scriu, vreau să îmi spui tu prima de am dreptate sau nu.
Se face iar târziu şi mâine dimineaţa e sticloasă, iar eu nu pot dormi,deşi oboseala atârnă asemenea plumbului,se întind în minte fire electrice,paralele şi negre, de pe care tot şuşotesc, laolaltă, trei porumbei şi o cioară ,dar eu nu am cioc să le spun să vorbească mai încet, şi nici pene să mă apropii de ele fără să le sperii şi să plece. Am numai aceste cuvinte-mărgele, cu care nu stiu face altceva deocamdata, le aştern numai în scrisori-jurnal şi ţi le trimit ţie, Maria, la aceeaşi adresă necunoscută.

scrisoare pentru Maria. cea fără formă.

2010-12-15T19:22:00.004+02:00

Maria, nu ţi-am mai scris. Cât timp a trecut, nu ştiu. Poate puţin, poate mult, nu are importanţă, însă. Te-am visat într-o dimineaţă, agăţai pe-o frânghie nişte cuvinte, m-am apropiat să le văd mai bine, ştii doar că uneori îmi cresc pe la colţurile ochilor nişte ape învolburate. Acum erau roşii. Nu ai spus nimic, nici nu m-ai privit, aveai mâinile îngheţate şi crăpate, bătea un vânt tăios, dar părea să nu-ţi pese.
Apoi mi-a intrat apa aceea roşie în plămâni şi m-am trezit. Nu ştiu nici acum ce anume făceai tu acolo,în visul meu. Poate ai să-mi spui ,dacă ai fost acolo.
Stăteam la coadă la cafea ieri, căutând nişte mărunţiş prin portofel, când am auzit o bufnitură. Trotuarul era spart şi se lucra la nişte conducte, de asta spaţiul pentru trecători se îngustase mult. Ştii cum sunt oamenii, se grăbesc. Un domn căzuse, un bătrân. Nu s-a lovit cu capul de asfalt pentru că avea o geacă groasă, iar gluga l-a protejat de impact. L-am ajutat să se ridice, eu şi încă o persoană, s-a aşezat într-un colţ să-şi revină, iar eu m-am întors să-mi iau cafeaua. Am dat să plec, dar, întorcând capul, l-am văzut în acelaşi loc, încercând să se liniştească în urma şocului. Am mers la dumnealui şi l-am întrebat dacă se simte bine,dacă e nevoie să sun la salvare, a răspuns „ Pentru atâta lucru?”, dacă să sun pe cineva apropiat să vină să îl ia, a răspuns „ Nu am pe nimeni”. Avea mănuşi de piele, scorojite şi rupte, iar eu am plecat.
Înţelegi tu, Maria, ce gest urât? Am plecat când aş fi putut să mai stau,când aş fi vrut să mai stau, dar nu am ştiut cum, nu-mi sunt fireşti gesturile astea simple ale unui om. Am clipit o dată şi m-am văzut pe mine, în curând, ca pe acel bătrân.
Maria, tu ştii ce dor mi se face de tine uneori? Uite-aşa, ca o crăpătură în pământ, adâncă-adâncă, dar subţire. Adică aproape invizibilă. Cu atât mai certă, deci.
Din câte cuvinte mărunte se spun adevărurile,Maria? Şi din câte tăceri se scurg, anapoda,sentimentele?
Am o idee. Acum apele mi-s verzi, semn bun poate. Hai să ne întâlnim, Maria,să-mi arăţi ce spun cuvintele încă ude de pe frânghie.

ce nu înţelegi

2010-12-12T21:53:00.000+02:00

Ştiu, dacă ai fi o stare ai alege, cu siguranţă, ceva instabil, ca neliniştea. Dacă te-aş întreba apoi ce culoare ar avea, ai spune albastru,închis. Fără îndoială. Şi ar mirosi a alge,nu?
Şi-apoi, dintr-odată, ar ploua. Torenţial, cât să-ţi lipeşti nasul de geam şi să te strecori acolo, sub ploaia zgomotoasă şi înşelătoare.
M-ai întreba dacă îţi dau voie să mă suni şi să nu-mi spui nimic, sau poate doar prăpăstii, ca şi cum ar fi totuna. M-ai ciufuli şi te-ai strâmba când nu te-aş lăsa să-ţi aprinzi o altă ţigară. Ne-am certa din nimicuri, cuvintele ar căpăta alte sensuri în drumurile scurte dintre urechile noastre, aş pleca brusc doar pentru că să tac lângă tine e la fel de uşor ca atunci când tac pentru mine.
Dacă ai înţelege că mă joc, că se poate doar aşa, poate nu ai mai fi speriat.
Nu putem ignora, însă, că noi nu suntem noi şi atât. Învăţăm cu uşurinţă falsul vorbelor şi modurile în care ele sunt folosite pentru a crea stări ce de fapt nu există, pe care doar le provocăm, din plictis, din singurătate, din răutate. De aceea, devine din ce în ce mai greu să desluşim când cineva spune cu adevărat ce crede.
Mă laşi pe mine să aleg, fără să ştii că starea mea e renunţarea.
Şi totul se simplifică, uite-aşa, bătând din palme, pe durata unei ploi şi mai scurte decât cea de care mi-ai povestit atât de frumos.

another drink, my grace is gone

2010-12-08T00:01:00.003+02:00

Am obosit şi am închis ochii,firesc. Şi îi ţin aşa de ceva vreme, nu am numărat, dar când s-a făcut decembrie,tu ştii? Iar acolo, acolo unde eu nu dorm, acolo unde ştiu cum să trăiesc şi să fiu un om bun, acolo totul este alunecuş. Suprafeţe mari şi lucioase, iar eu am mănuşi colorate şi dau de-a dura pumni întregi de biluţe de sticlă, ce fac un zgomot aproape halucinant atunci când se lovesc de gheaţă sau între ele. Miros a cafea şi îmi doresc să beau mirosul, nu cafeaua, atât de puternic este, sunt asemenea unui dependent. Acolo unde nu dorm şi unde nu ştiu cum să fiu bună, acolo mi se întâmplă o grozăvie de lucruri, iar eu trec prin ele ca şi cum ar fi doar chenare de fum, le simt prezenţa, dar nu pot muşca din ele, nu le pot învârti, nu le pot aduna, şi asta pentru că îmi e, în continuare, atât de somn. Fugar, îmi amintesc de o zi ploioasă şi un autobuz blocat în trafic, oameni nervoşi , un domn lângă mine cu o sacoşă cu multe verze, iar lipiţi cu nasul de uşile de la mijloc, doi puradei, prost îmbrăcaţi, murdari, dar atât de firesc fericiţi, împingându-se unul pe celălalt şi trăgând de cauciucul ce împrejmuie geamurile pentru a adulmeca ploaia. Coboară undeva întâmplător, probabil din pricina înaintării cu viteză de melc şi pentru că oricum nu aveau undeva anume unde să meargă, iar în staţie e o ţigancă ce vinde portocale. Ei se uită cuminţi la ea, nu cer, nu spun nimic, iar ea alege două portocale, le şterge de fustă şi le dă copiilor, iar ei le desfac imediat, atât de bucuroşi sunt, şi probabil înfometaţi. Totul în mine se răsucea asemenea unei hârtii puse pe foc, niciodată nu am să port firescul de a fi.De-asta am închis ochii,repede,la loc.

2010-11-27T00:23:00.002+02:00

Se lovesc în cele mai nepotrivite moduri toate linguriţele din acelaşi sertar pe care îl tot deschid de foarte mult timp, formând simfonii alunecoase sau chiar zdrenţuroase, când îmi doresc să am părul lung-lung, să-l înnod sub bărbie, după ce l-am rotit de câteva ori în jurul urechilor.
Uneori îmi pare că au să ţâşnească pe fereastră, cu toatele, plutind iniţial în aerul înfrigurat,pentru ca apoi să se lovească de caldarâm într-un pocnet scurt şi plin, aşa cum mai cad castanele din când în când.
Cele ce folosesc drept instrument de măsurare a râsului provocat de mirodenii au calitatea de a fi folosite drept ceasuri, doar strănută, egal şi indiferent, din sfert în sfert de oră, aşa că se poate afla cu uşurinţă timpul petrecut în bucătărie. Linguriţele împopoţonate şi un pic cu coada pe sus sunt cele ce formează grupul intact şi exclusivist al dulceţilor şi cremelor de ciocolată.
Iaurtul are rezervată o linguriţă-girafă, cu gât alunecos din aluminiu, despre care se vorbeşte totuşi în şoaptă, înălţimea nu asigură şi calitatea auzului sau lipsa acestuia. Cu toate astea, linguriţei lunguieţe îi place să privească de sus,ştie că numai aşa poate fi ea folosită în borcanele mai mari.
Cuvintele despre linguriţe au prins viaţă singure, căci mâinile au scris fără impuls mental, mai degrabă sub efectul somnolent al oboselii ce şi-a îmbrăcat deja pijamaua.
Linguriţa din cana cu ceai doarme şi ea, e aburită şi probabil visează câmpuri de sânziene.

scrisoare pentru Maria. cea triunghiulară.

2010-11-24T00:49:00.000+02:00

Maria, încerc să văd cum trebuie, însa niciun punct nu-mi ofera posibilitatea de a înţelege tendinţa ta permanentă de a fixa în piuneze. Dorinţa nu e o senzaţie constantă, de-ar fi aşa nu am mai judeca. Poate că ai dreptate pe moment, dar nu alungi constatarea peste ce nu şti.
Întorc paginile astea pline de notiuni certe aşa cum aş jumuli penele unui porumbel tărcat. Sună ceva în tine, ce e? Vrei să vii să ne batem cu perne, Maria? Să (ne) închidem cu totul, ferestre şi uşi, să bem numai vin roşu şi să ne tremure măinile. Ce-s prostiile astea?
Ai carne, şi oase, şi praf de stele pe undeva ascuns, iar uneori mesteci vişine şi aduni sâmburii în borcane, sperând că au să crească castani, cu fructele lor lucioase ce habar nu au să fie altceva în afară de pocnitori.
Spui că devii sentimental subiectivă de parcă tocmai ai aflat că suferi de o boală incurabilă, în loc să-ti aduni firele la un loc, să le legi prin noduri simple, să tuni şi să fulgeri din priviri, asemenea momentului scurt de azi, nu vezi, uneori eşti asemenea cerului?
Adormi, Maria, eu scriu în continuare furnici pe spinarea ta.

tehnici de substituţie

2010-11-24T00:37:00.001+02:00

Cutia metalică scrâşnise ascuţit, probabil pala de aer fusese suficient de puternică pentru a determina o rotire scurtă a cheiţei, dar niciunul din cei prezenţi nu a putut găsi justificare si pentru deplasarea sa pe suprafaţa biroului,descriind trasee cumva eliptice, în timp ce notele muzicale se desfăşurau conform inscriptionării din fabrică, pe un ritm uşor de memorat, chiar vesel.
Cineva sugeră, după ce spaima încetă să le manevreze nemişcarea, că poate de vină sunt chiar caii pictaţi pe ea. Dar chiar şi aşa, caii formează un carusel, deci nici măcar în imaginar nu sunt reali.
Tocmai, continuă altcineva, mergând precar pe această idee ce-i abătea de la încă prezentele şi inexplicabilele mişcări ale cutiei. Tocmai acest lucru, în aparenţă imposibil, al concretului în sacru, anulează orice fir logic.
Şi tocmai de-asta, caii pot tropăi şi pot pune în mişcare cutia, iar dacă aveau să deschidă mai bine urechile puteau auzi chiar nechezatul fremătat şi forfecarea cozilor în aer.
Nu se mai mira,deci, nimeni.
Se bucurau,doar, că nu-s singuri, nu or fi nevoiţi apoi să tacă, ajungând să se îndoiască, apoi chiar să se convingă de inexistenţa acestei întâmplări.
Mult timp continuă mersul cailor, chiar şi după oprirea muzicii, chiar şi după ce toţi se treziseră din somn şi se grăbiseră să plece, atât de neatenţi la inefabila mişcare a cailor pictaţi în albastru deschis.

recompuneri

2010-11-23T16:33:00.002+02:00

Am plecat în grabă, lăsând periuţa de dinţi pe chiuvetă şi nu în suportul ei, hainele încercate aruncate de-a valma peste patul nefăcut, cu lucrurile îndesate într-o geantă neîncăpătoare, pentru a mă linişti când am dat cu nasul de aerul neaşteptat de rece. Mă aştepta zâmbind, şi am trăit, greu de descris, o scenă de film, eu oprindu-mă la mijlocul drumului, fascinată şi în acelaşi timp mirată de aerul ei depărtat şi de zâmbetul calm ce o făcea să pară o iluzie, a întors capul şi m-a văzut, revenind, pe jumătate, la locul şi timpul întâlnirii, deşi a mers doar o parte din ea alături de mine, pe la cele trei teatre şi mica librărie, în care am găsit, atât de neaşteptat, „Joia dulce”, cu o copertă de galben stins, şi-am luat-o şi-apoi nu am mai putut privi nicio altă carte, a fost momentul ei şi atât, poate şi pentru gustul reamintit, de orele de română ce aveau , de fiecare dată, leitmotivul „întrebări?comentarii?” şi acele compuneri scrise cu stiloul negru, atât de elaborate şi minuţioase, acoperind, pe lângă paginile dictate, şi, răzleţ, idei proprii, apoi nota şi evaluarea foarte succintă a domnului profesor, de câte ori nu am vrut să-l pot trage de mânecă, să ne spună ce gândeşte cu adevărat.
Apoi, brusc, a plouat. Şi atât, nimic mai mult, un sunet de clopot, o alarmă, un scrâşnet din dinţi, o frână nervoasă, un bombănit şuierător, pentru ca apoi calmul şi semistaticul să revină în matcă, aproape am putea spune, cu siguranţă, ni s-a părut, tuturor.
Mergem la teatru,deci.
Oraşul a fost liniştit azi, pe străduţele centrale. Un restaurant cochet cu perdeluţe haioase şi ghivece cu flori la intrare,o cafenea nouă cu pereţi stivuiţi cu cărţi şi cuvinte pariziene inscripţionate, iar între ele, anacronice, faţadele distruse, obosite şi atât de trist frumoase, cu balcoanele din fier vopsit în roşu , cu geamuri sparte şi camere bănuit locuite de oameni prezenţi şi trecuţi, şi lacătele uşilor, şi bucăţile de carton ce acopereau fostele vitrine, şi ierburile crescute printre crăpături, şi cerul gri asemenea unei haine ce pare să ne cuprindă pe toţi.
Agenţia de turism avea multe foi cu oferte, cu pachete pentru sărbatori şi chiar pentru primăvara anului viitor, dar şi eu şi ea ne gândeam la locaţii ce nu se regăseau, din păcate, pe colile imprimate cu poze colorate.
Am jucat un joc, timp de trei zile, cu V. După stop joc, fiecare din noi a scris câte o frază cu cele cinci cuvinte-cheie. Iată-le:
Eu : „ Tulburător, aş spune, din inerţia plutitoare a embrionului s-a desprins un iz acrilic, iar eu, eu priveam sub efectul mut al antiendorfinelor.”
V.: „ Deşi au să se oprească înainte ca pătrunderea acrilică să aibe loc, antiendorfinele au fost propulsate înainte de propria lor inerţie acumulată în veacurile de accelerare catre embrionul inert, îmbrăcându-l în lichidul seminal, tulburător de clar, în lumina orbitoare a sfârşitului.”
Să mă trezesc, îmi tot spun, e aproape seară şi eu tot deraiez.

căderea mascată a straturilor

2010-11-23T10:59:00.000+02:00

Ce puţină lumină are ziua aceasta. Din forţa şi expunerea zilelor trecute probabil că atât mai e acum,pur şi simplu. resursele sunt epuizate, se drămuiesc luminile aşa cum obişnuiau sau obişnuiesc încă oamenii săraci să-şi împartă mâncarea. Amorţeala dezorientată nu face decât să ne ducă într-un punct asemănător ameţelii produse de prea multă culoare, ne mulăm stările pe muchia vremii şi ce ne mai vine să stăm sub pled toată ziua, sau cel puţin mie, asta îmi vine să fac. Să stau, să citesc, să citesc, şi să citesc. E reconfortantă evadarea atât de facilă şi complexă, evadare de care mă bucur de fiecare dată altfel, căci sub paravanul cuvintelor stă iluzia vieţii, însă iluzia aceasta se proiectează mult mai intens decât întâmplările reale, deşi dacă stau şi mă gândesc, până la urmă, timpul pe care îl petrec citind se numeşte tot viaţă,chiar şi când analizăm gesturi, priviri, relaţii, viaţa însăşi, nu facem decât să trăim.
Cafeaua se bea azi dintr-o cană-cupă, albastră. Are multe de trezit,somnul a fost puţin, m-a prins ora trei dimineaţa citind. Îmi amintesc că mai demult i-am spus unui om, ce mi-a fost foarte drag, că nu am cum să-l cunosc niciodată cu adevărat, deoarece asta ar presupune să îl caut în toţi oamenii anteriori şi actuali, atât de mult îşi împărţea din ceea ce era. Iar pe mine, probabil, dacă va vrea cineva să mă caute, va trebui să o facă prin paginile răsfoite, sub unele cuvinte, intrinsec am lăsat acolo revelaţii şi linişti, deopotrivă.
E puţină lumina zilei ăsteia. De asta nu am să o las nedescoperită.
Tranzitul se face,evident, din ce în ce mai uşor. Nu aş fi vrut să fie aşa, dar nu mai am cum mă împotrivi. Va fi o vreme, poate, când voi reveni.

mărturisire

2010-11-23T02:56:00.001+02:00

Credeam ca vrei să ştii,pe la prânz mi-a venit o idee, nu mai ştiu despre ce era vorba,dar m-a făcut să zâmbesc pentru o clipă,aveam să ajung acasă şi să scriu despre ea, demult nu mi se mai ivise un personaj în calea cuvintelor. Apoi,am uitat,pur şi simplu, sau nu, senzaţia nu e aceasta, e ca şi cum parcă nici nu ar fi existat de fapt gândul, nici conturarea începutului, nici trăsăturile fugare ale acelui om. Poate ar trebui să port prin buzunare mici foi de post-it pe care să scriu, în fugă, măcar un cuvânt de care să mă pot lega apoi, în jurul căruia subiectul să poată coagula, chiar dacă nu în acelaşi compus derulat,rapid, în momentul iniţial.
Dimineaţa şi-a deschis ochii un pic învolburaţi în rânduri de carte nouă, din care frumuseţea scrisului şi a simplităţii perceperii şirului cristalin au ieşit repede la suprafaţă, în ciuda exasperantelor claxoane şi a mirosului deja pătruns în haine,de umed şi stătut. M. Yourcenar alungeşte sensurile în spaţii atipice, ce respiră totuşi familiar. Asemenea fumului de ţigară ce ţine morţiş să rămână impregnat pe piele,asemenea lucrurilor de care te ataşezi, deşi nu-s lucruri mari, o pană de porumbel culeasă de pe jos, un semn de carte sau o felicitare scrisă cu drag.
Îmi e frică de mine şi de ce se ascunde acolo, în spaţiul semi-obscur pe care îl ignor din ce în ce mai conştient, poate că asta e fantoma ce mă împiedică de fapt să scriu dincolo de interpretarea şi jocul pe care le presupune acest act. Mi-am ridicat multe faţade, şi mult timp am crezut că asta vine din frica de oameni, din conştientizarea fragilului pe care îl aduce orice relaţie inter-umană, echilibrul acela strâmb al unui scrânciob mereu în ezitare. În schimb, o scurtă dar intensă analiză nu a înregistrat decât că aceste ziduri, mai dese şi mai înalte, nu au fost proiectate decât pentru a mă îndepărta pe mine de mine,pentru a nu fi nevoie, nicicând să răspund cu adevărat unor întrebări.
De asta poate nici nu-mi aduc aminte ideea, şi-mi pare rău, am sentimentul că ar fi ieşit o poveste frumoasă, de asta, într-o zi, fantomele vor înghiţi zidurile fărămiţate. Într-o zi voi scrie şi atât.

2010-11-20T19:59:00.002+02:00

Mie îmi place berea neagră,din mai multe motive. E ca şi cum aş bea bere cu cafea, o cafea spumoasă aşa cum nu-mi iese niciodată, aproape de structura fină a frişcăi,plus că nu e albă, ci are nuanţa aceea de cremă de zahăr ars, plus că e amăruie şi rămâne mult timp prietenă cu papilele gustative. Are culoare misterioasă, necaracteristică berii, şi se potriveşte atât de bine cu încâlcitul fum de ţigară ce formează un fel de perdea diafană prin care palmelor le vine să danseze pentru a se face înţelese.
Berea neagră e şi mai tare, dar nu-ţi dai seama de asta de la început, e doar gustul de chinină ce poate unora le displace, acel alcaloid extras dintr-un arbore, medicament pentru tratarea malariei şi a stărilor febrile, chinină despre care ştim doar din romanele de aventuri, cu piraţi şi comori ascunse.
Berea neagră e cea care mă îndeamnă pe mine la rostogolirea cuvintelor şi a ideilor cu fuste din multe straturi, care, pe măsura creşterii vitezei de învârtire, dezvăluie din ce în ce mai multe detalii, iar ameţeala înroşeşte obrajii şi intensifică debitul verbal, iar lucrurile capătă noţiuni nebănuite, în timp ce restul se rezumă la gânduri,spaţii aleatoare şi identităţi diferite, despre care e interzis să vorbeşti prin cuvinte sau gesturi, doar privirile capătă,de-acum,acest privilegiu.

gânduri insomniace

2010-11-19T20:47:00.000+02:00

Tu dormeai din ce în ce mai mult, eu călcam din ce în ce mai uşor cu tălpile goale împrejurul saltelei albe, cu cât dormeai mai mult cu atât deveneau mai largi cercurile paşilor mei. Aş fi încercat să te trezesc, dar nu avea rost, aveai nevoie de odihnă şi amândoi ştiam că va fi un proces lung. Nu puteam deschide nici măcar un pic fereastra, macaralele lucrau continuu, când nu erau ele, erau pescăruşii cu ciocurile pline de sunete ascuţite, de asta zilele se umpluseră de aer stătut şi suprasaturat de sentimentele mele de frustrare că nu am să te mai văd deschzând pleoapele şi cerându-mi o cafea. Purtam o cămaşă de-a ta, cadrilată, abia îmi ajungea până la genunchi, iar într-o zi au prins bucăţi din ea să cadă, la fiecare tresărire mai nedumerită a inimii mai cădea şi câte un pătrat de material. În fiecare dimineaţă făceam cafea, fără zahăr şi fără lapte, o aşezam lângă saltea şi speram să zâmbeşti chiar şi aşa, dormind, aveam nevoie să cred că într-un fel tu ştii că eu sunt aici şi te aştept.
Nu m-am gândit niciodată la cum ar fi fără tine. Erau toate legate împrejurul trupului tău static, cărţile, visele, cuvintele, tentativele de a rupe bariere şi da, iubirea, asemenea unui carusel în care mă învârt permanent de când te-am cunoscut. Apoi, într-o zi, au batut la uşă nişte oameni şi au spus că ar trebui să ies de aici, să iau aer, sunt palidă şi nu am să-ti fiu de niciun folos atunci când te vei trezi. Nu am vrut să plec, dar au minţit că asta ai vrea şi tu pentru mine, nu am ştiut ce să mai cred, i-am lăsat să mă ia de pe umeri, dar imediat cum am pus piciorul peste prag am fost sigură că nu asta e soluţia, pentru niciunul din noi. Era, însă prea târziu, închiseseră uşa cu cheia şi o pusesera în buzunarul costumelor. I-am întrebat dacă lăsaseră pe cineva cu tine, dar nu au răspuns, m-au dus într-o cameră cu pereţi albi şi au spus să mă odihnesc.
Îmi lipseşti, acum îmi trec zilele într-un alb imaculat, hainele, pereţii, lumina, oamenii, toţi sunt albi. Nu pot să dorm, ştiu că o faci tu şi pentru mine.

desenează-ţi aripile

2010-11-19T13:51:00.001+02:00

Georgica Mărgica mi-a dăruit aseară, purtând noii ei pantofiori roşii, o carte, o carte pentru copii , cu puţine cuvinte şi multe ilustraţii, pe care am răsfoit-o repejor în gangul semi-luminat , încercând să-mi maschez emoţia unui asemenea gest. Povestea începe,firesc, cu un copil ce desenează pe-o foaie de matematică un înger, unul mai atipic am putea afirma, cu ghemuri încâlcite pe post de codiţe, cu ochi-peşte, dresuri dungate şi rochiţă înflorată. Ei bine, însă, îngerului îi lipsesc aripile, pe care şi le cere singur, însă îl roagă pe copil să nu fie din cele clasice, cu pene, deoarece sunt incomode şi, de asemenea, nu se mai poartă.
Copilul ia culoarea albastru şi desenează aripi cu valuri înspumate,crabi,scoici şi steluţe de mare. Creionul verde împleteşte fire de iarbă cu păpădii, gâze şi lăcuste, soarele se face panglici în vârful galbenului, iar după ce le încearcă şi pe acestea îngerul primeşte pentru probă aripi din crengi înflorate, o minunăţie a culorilor vesele şi a petalelor,sepalelor,caliciilor şi păsărilor cu pene înfoiate. Vine şi rândul fulgilor de zăpadă, dar parcă îngerul tot nu-şi găseşte aripile potrivite, aşa că copilul îi creionează umbrele mâinilor sale şi literele alfabetului. La sfârşit, singura idee care îi rămâne este aceea de a confecţiona nişte aripi din hârtie albă cărora la adaugă, pur şi simplu , nişte pistrui.
Iar îngerul îl ia în braţe şi zboară amândoi, cu aripile cele noi şi pistruiate.
Cumva, povestea m-a dus cu gândul la (in)existenţa aripilor fiecăruia dintre noi. Cred că mulţi le-am tăiat încă înainte de a le cunoaşte , pentru că nu am ştiut să fim altfel fără sentimentul de excludere. Şi mai mulţi le ţinem ascunse bine, legate strâns de spinare şi camuflate de haine, uităm de ele şi cu greu ne dezbrăcăm în faţa celui apropiat, pentru a-l lăsa să vadă cum arată şi ce putem face cu ele. Puţini oameni le folosesc să zboare, sub toate înfăţişările pe care le poartă acest cuvânt,iar pe aceşti oameni aş vrea să îi întreb cum se capătă simplitatea acestui gest, uşurinţa de a părea totul firesc şi clar.
Da, asta aş întreba eu, cu aripile agăţate pe un umeraş.

invizibilele înfăţişări umane

2010-11-19T00:44:00.000+02:00

Mi s-au crăpat buricele degetelor şi-au prins să picure, printre crăpăturile epidermei, cuvinte deşirate, asemenea ciorapului de lână agăţat de vreun colţ de mobilă ,cuvinte în care mă uit cu un telescop special, iar ele îşi tot schimbă înfăţişările, asemenea unui cameleon, şi tot încerc să le creionez contururile, dar cum se pune pe hârtie sensul bun pe care simţi că l-ai descoperit azi, întâmplător, în timp ce stăteai pe un al treilea scaun de pe al patrulea rând, stăteai cuminte şi ascultai,iar vocile şi fumul erau foiţe de ceapă sau cutii din ce în ce mai mici,tot ieşind una din alta;apoi a venit dedublarea,şi cealaltă tu se cocoţase pe unghiul stâng al ecranului şi privea cu ochii întredeschişi mulţimea, chiar de n-ai fi fost a ei tot te-ar fi observat,habar nu ai nici acum să bei bere fără să facă spumă,stai niţel strâmb pe scaun şi ai o mină serioasă, deşi de pe scenă se spun glume,improvizate chiar original. Tu eşti tot tu, dar nu poţi ghici, nu din poziţia aceea, de ce cealaltă nu este atentă şi cum pare să se estompeze, probabil că şotronul i-a atras iar mintea în cochilia aia vopsită de curând în dungi vişinii peste fondul verde, de unde proiectează mici oameni din plastilină cu picioare-ventuze, care să se lipească de fiecare gând al oamenilor mari şi să le măsoare schimbările până se transformă în cuvinte.
Tu,cealaltă tu, amândouă sau mai multe,e timpul să lăsaţi jocul la o parte,s-a făcut târziu, toţi ceilalţi au plecat,cuvintele îşi întind compoziţia pe jos, seamănă cu nişte amprente necunoscute,rotindu-se fără niciun sens pe podea.

adaptarea vremii la stare

2010-11-18T13:04:00.001+02:00

Se face din ce în ce mai frig,ai observat? Mie îmi pare bine, am să ies afară şi n-am să mă mai simt vinovată pentru starea mea de plictis în timp ce soarele scoate oamenii în pacuri. De-aş fi mers măcar la mare, acolo nu te întreabă nimeni de ce zâmbeşti strâmb, de ce nu vorbeşti mai mult, de ce stai, fără să aştepţi nimic, privind doar întinsul apelor pe care ţi-l imaginezi de-un verde rece, ca de cleştar, şi calm, asemenea unei oglinzi nesfârşite.
Se face din ce în ce mai frig şi mai urât, se estompează galbenul , şi roşiaticul, şi portocaliul, li s-au descusut fire şi ne-au pătruns printre neuroni, iar culorile astea ne-au îmbătat, făcându-ne molatici, semistatici şi permanent obosiţi. Au să se fărâmiţeze frunzele şi au să ajungă pulbere, iar particulele fine vor sfârşi pe talpa pantofilor, apoi în case, de unde îi vor culege tălpile goale, fiind absorbite iar pe dinăuntru, aşa că nu te speria dacă vom dormi în continuare mai mult.
Se face din ce în ce mai frig. Aseară ai visat că cineva ţi-a jupuit pielea şi-a pus-o la uscat, pentru ca apoi să o umple cu pietre şi s-o pună de veghe într-un lan de maci, să nu se extragă prea mult opiu din ei. Iar oasele, le-a adunat pe toate într-un morman şi le-a măcinat rând pe rând, de nu mai ştiai apoi ce-au fost, grâu sau oase, se făcuseră praf alb şi puţin dens, care a rămas locului, cu toată suflarea vânturilor.
Ai deschis ochii, ai derulat prepararea cafelelor apoase,răsfoitul leneş şi inutil al cărţilor gr(o)ase, dezmembrarea gândurilor în cuvinte cu principii amare, pipăitul pielii din ce în ce mai străvezie, se face din ce în ce mai frig,crezi că va ploua azi?

2010-11-17T16:13:00.000+02:00

Deci ăsta este sunetul ce defineşte cam tot ce simţi în ultimul timp, nu? Inerţia, indiferenţa, staticul, toate converg şi ajung în acelaşi punct de unde nu ai pornit niciodată, doar ai întors vârfurile picioarelor şi ai aşteptat un impuls, un pocnet lăuntric să te împingă spre tot ce nu ştii că vrei să faci, cu toate că liniştea era din ce în ce mai densă, iar sunetul nu se auzea mai deloc, doar un timpan foarte fin ar fi găsit de undeva de departe cum o picătură de apă loveşte o ţeavă ruginită.
Ăsta este sunetul, e sec, ca atunci când spargi o nucă şi miezul e stricat şi-ţi plimbi degetele pe marginile cojilor, obişnuiai să le umpli cu plastelină şi să faci bărcuţe la orele de lucru manual.
Se făcea că e noiembrie, pe la mijloc aşa, iar trunchiurile de copac se goliseră de frunze şi păsări, păreau doar stâlpi negri şi drepţi, obişnuiam să râdem de ei în dimineţile în care soarele ne ameţea şi ne închipuiam zăpadă şi şoşoni groşi în timp ce ronţăiam biscuiţi cu dulceaţă de vişine, voiam să ne fie frig şi să scoatem aburi albi pe gurile roşii, să împrumutăm unul de la celălalt fulare şi mănuşi.
E doar linişte aici, filmul mut se derulează înapoia ecranului, iar sunetul e acoperit de perne, imaginile se răstoarnă şi nasurile noastre sunt roşii doar din cauza clovnilor, chiar e noiembrie, dar copacii au braţe, unii încă frunze şi ciori, iar soarele nu pare să închidă niciun ochi, cercurile se strâng precum curelele pe talii din ce în ce mai înguste, sunetul are să crape şi nu se va mai auzi nimic. Doar ţipătul.

2010-11-17T12:27:00.001+02:00

De-ar fi numai, un ritual simplu, scris pe-o bucată de hârtie mototolită, apoi legată cu aţă roşie şi aruncată de-a dura pe străduţele înguste şi prost pavate, prin care casele au culoare lungi, întunecate şi pereţi râncezi, imprimaţi cu umezeală şi amintiri-fuioare. Atât , vreau să fiu lăcusta despre care vorbeai şi să fiu surdă, să ne batem cu perne la miezul nopţii şi să alungăm demonii prin zgomotul sec al lacătelor încuiate.
Să nu mai ajungă la mine niciun zgomot, mai ales cel al paşilor tăi, călcând indiferent şi absent, mai ales al paginilor întorcându-se la fel de palide de pe o parte pe alta, mai ales al gesturilor prost interpretate, mai ales al golului prost umplut cu paie atât de sensibile la scăpăratul unui chibrit.
Echilibru, despre asta ar trebui să înveţi, şi nu să stai aşa, nemişcată, pe când soarele miroase a mare şi pescăruşii tot nu au învăţat tăcerea, întinde linii paralele şi pune-ţi tălpile pe ele, ai să cazi şi ai să juleşti nedumeririle, dar ce treabă mai au ele, sensul e unul şi e drept?
Dimineţile sunt din ce în ce mai zbârcite, iar în mine e din ce în ce mai mult loc de cufundat, mă fac din ce în ce mai mică, asemenea păpuşilor ruseşti, ce este evident nu este sincer, iar ce este sincer nu poate fi văzut, şi nu este un cerc vicios, ci doar naturaleţea cu care unele lucruri pur şi simplu se întâmplă, nu ai cum le opri când ele sunt, cumva, independente de tine.
Astupă-mi urechile cu fire de iarbă lunguieţe, de-acum totul se va auzi mai încet.

păsăreasca poveste a unor piese de joc nerecunoscute

2010-11-16T20:26:00.000+02:00

frumuseţea e dincolo de gratii,în spatele lor

2010-11-16T20:12:00.001+02:00

„ să te sărut în cel mai umil loc”, aşa spune el, de sub pălăria un pic prea mare şi din spatele dungilor pictate pe faţă în alb şi negru, imitând zăbrelele în spatele cărora are să se întoarcă, dar acum stă pe scenă şi noi îl privim şi are o voce veche, blândă şi aspră, cu care spune cuvinte simple, pe care le ştie poate fără să ştie să citească, şi-mi vine să mă fac melc pe scaunul meu, cum spune omul ăsta „ să te sărut în cel mai umil loc”? ca şi cum ar cere numai o cană cu apă şi are ochii trişti şi piele zbârcită, dar simte, simte ce spune, şi o spune ca pe o rugă, iar literele se leagă firesc, aşa cum noi, cei liberi, nu ştim să rostim fără să asociem interpretări şi glume.
Nu vreau să tacă, e magia simplă a omului ce vorbeşte fără mască, cu toate că poartă una, a omului ce nu joacă niciun rol, deşi stă pe o scenă şi prezintă un spectacol, e tristeţea şi frumuseţea, desprinse blând din sufletul unui om pe care poate nimeni, niciodată nu l-a întrebat ce simte.
„să te sărut în cel mai umil loc”, dacă aş ştii numai cum.

dialogul neînchipuit pe viitor poveste

2010-11-16T20:10:00.000+02:00

Senzaţia acestor zile, trecutul palmelor peste ochi pentru a ispiti reinventarea,fuga falsă din concret,toate astea au fost spuse tăcând scriind, imaginar sau nu de pe marginea unui şotron încă proiect :
Tu cu ce te-ai încălţat azi?
Vechii adidaşi fără secrete şi mister.
Depinde cu ce urechi îi asculţi.
Nu. Deja sunt asimilaţi, uniţi de mine cu miliarde de căi şerpuite fără dimensiune sau masă,prin care informaţia se transmite instantaneu. Nu îi ascult. Îi simt.
Asta nu-ţi dă, totuşi, dreptul de a-i goli de mister. Am mâncat o frunză pârlită, am aruncat însă nervurile.
Păcat. Sunt cele mai crocante. Nu le-ai dat nici măcar o şansă? Momentan e verde şi albastru închis cu puţin alb. Dar se vor transforma în culori calde neomogene în curând.
Eu am văzut azi nişte lumini grase şi imense care au devenit repede peşti pe sub pleoape, dar şi nişte lumini subţiri, sunete de vioară.
Peştii de lumină.
Cu oase translucide şi fragile.
Acum oasele au devenit opace şi greţoase. Nu mai îmi pasă de ele. Nu mai transmit nimic. Sunt futile.

2010-11-09T00:42:00.003+02:00

Da,putea să o cheme şi Ana, şi ce-i cu asta? Dacă privea în urmă, pe firul apos al botezurilor anterioare,numele ei întreg era nespus încă.
Aseară se numise Olive, şi stătuse cuminte pe scaunul pluşat, ascultând, cu simţurile căscându-şi ochii şi gurile, un acordeon verde,o teremină şi un fierăstrău viu, iar omul cu faţa vopsită mieuna, alteori păsărea, alteori plângea, din când în când mai şi blestema. Olive vrusese atunci să fie clapa unui pian, sau mai bine un zimţ al fierăstrăului, trup tremurând ameţitor. Când îşi dăduse rochia violet jos, căzuse şi Olive, asemenea unui sâmbure de măslină aruncat pe farfurie;urechile, doar, mai miroseau umbros a vrăji.
Ana e o prescurtare, o scurtare a unei definiri permanente, un capăt al unui joc nou instituit, în care cuvântul clochard e la ordinea zilei, iar nouă ne place să ne privim oglinzile de sub şepcile cu cozoroace. Muzica alunecă senzual printre dinţi sticloşi , iar limbile se strecoară asemenea unui şarpe flămând, plimbându-şi corpul prin „r” şi „v”.
Doamne, dar câte doruri puteau să încapâ în fiecare nume cârpit de aceste patru mâini şi câte falduri de lumină îşi închiseseră obloanele când ele trecuseră, întâmplător, pe acolo?
Scormonesc, prin asperităţile ierburilor otrăvitoare, ele două, ea şi ea, încă Ana şi Poda.

that old feeling

2010-11-05T17:34:00.001+02:00

Iar ciorile. Au acoperit soarele prin cârdul lor croncănitor, acum paralizează până şi zgomotul unei bormaşini ce vine din peretele vecin, iar ele se apropie, inevitabil, vor lovi betoanele şi poate primele vor muri, sângerând, călcate pe aripi de paşi nepăsători, dar următoarele, cele de pe la mijlocul roiului, vor pătrunde aici, unde becul iar nu se hotărăşte şi proiectează deocamdată doar această lumină gălbuie din care umbrele devin diforme şi somnul sapă spre încetinirea gesturilor şi a cuvintelor.
Iar ciorile. Iar glasurile lor peste felinare şi albastru, iar cântecul acesta funebru şi alarma internă ce pare să spună „fugi!”. Acelaşi scenariu de pe aceleaşi foi, şi cu toate ştersăturile gumei şi ale pastei corectoare, ciorile au să vină în orice context, întunecând orizontul şi copacii, unii încă vii prin frunzele aprinse.
Iar tu. Dând târcoale uitărilor sub care ţi-am scris numele, încetinind paşii şi fluierând asemenea acelor păsări blestemate când ajungi pe teritoriul meu.
Iar tu. Cu toate că nu ai voie să vorbeşti, îţi sclipesc ochii asemenea unei pojghiţe de gheaţă şi-ţi trec prin corp leoparzi înfometaţi când ştii că ciorile sunt din ce în ce mai aproape.
Iar eu. Cu o pană vărgată de porumbel şi-o cheie ruginită pentru uşi probabil inexistente şi cu singurul ritual pe care îl ştiu când vine vorba de toată această nebunie, mănânc varul de pe pereţi şi-mi smulg coastele, e numai vântul ce seamănă cu apropierea ciorilor.

track 9 - nor

2010-11-05T13:20:00.003+02:00

Se aude din plămâni muzica bolborosind, aceleaşi sunete de maşină de tocat pe care le-ai implantat în mine doar zâmbind şi privind lanurile înalte, trăgând cu ochiul printre zăbrele la lumina ce îţi devine din ce în ce mai neştiută, ca atunci când priveşti un punct pe mare, şi nu ştii dacă e o barcă sau doar un bocanc. Are să se întâmple ceva în curând, se vor cutremura din temelii toate zidurile, şi asta numai pentru a le conştientiza prezenţa, prea ne-am obişnuit să respirăm prefăcut curat în timp ce păsările ciripesc doar în amintiri, iar demonii muncesc neostenit, doar o dată la trei zile bate clopotul pentru un minut de pauză şi se aprind lumânări pe muzica ce roade un pic din suflet şi se scurge alene, iar toporul nu face niciun zgomot când retează frânghia, iar zilele sunt ritmice deja. e dimineaţa, apoi prânzul, apoi seara, poate doar noaptea să mai respiri un pic, cu tot cu vocile ce-ţi strigă şi te cheamă, iar în curând ai să le simţi mâinile cum trag de haine, nu vei şti drumul şi totuşi vei porni pe el.
Se trezesc păpuşile din somnul lor de plastic şi veghează derularea filmului, sunetele se accentuează şi presiunea creşte , vor pocni vitrinele bibliotecii, precum şi farfuriile păstrate pentru sărbători, iar ţevile cu apă vor împroşca restul, iminente vor deveni cuvintele ce completează muzica.
Tu mi-ai dat toate astea, în noaptea jocului, când până şi minciuna era joc şi nicio regulă nu mai era, deci.Ochii tăi erau goi, am căutat cu degetele, dar s-au afundat în negrul aspru al câmpului devenit mărăcinos. E muzica pe care calc şi notele au şerpi cu clopoţei ce macină şi susură, şi totul se desfăşoară într-o biluţă de sticlă în care cineva priveşte rânjind.
Întâmplătoare sunt mesajele pe care le tot mestec, tu nu te-ai gândit la nimic când ai ales ritmurile astea, ca şi acum, când nu te întrebi nimic despre nimic, şi eu mă întreb dacă nu cumva e mai bine acolo, la tine.

poate că

2010-11-03T23:36:00.000+02:00

gust de rugină. uneori se întunecă brusc, oricât de multe lumini aş aprinde şi oricâte gânduri bune aş avea, uneori pare că frica are să învingă şi-are să închidă tot ce poate să fie încă. mă pricep să îndepărtez oameni, să tac , să mă încrunt, să plec, să mă mototolesc şi să strâng din pumni, dar nu pentru a schimba, ci pentru a mă resemna.iar scuza de a fi om s-a învechit, de undeva trebuie să apară o schimbare, nu? să crape toată tăcerea ce mă acoperă ca o apă neagră şi asemenea unui convalescent, să încep, prin paşi mici şi cu răbdare, să simt din nou.

dimineaţa în bucăţi

2010-11-03T09:41:00.001+02:00

era acelaşi vis, asamblat altfel, ca şi cum uite, ceea ce spune cu adevarat mesajul este că până la urmă nu ordinea contează, atâtea nopţi la rând ţi s-a transmis acelaşi cod, numai că altfel ordonat, rupt în piese mai mici, puse într-o ordine gândită sau nu, să nu stai acum să încerci să interpretezi şi asta, important e să-ţi aduci aminte.
era episodul cu trupul tău ca de sticlă, transparent şi clar, şi cu toţii se dădeau din cale când priveau uimiţi, că-ţi lipseşte un anumit organ, inima. iar tu nu puteai să iei pe nimeni în braţe să le arăţi că, chiar şi aşa , simţi, te-ai fi fărămiţat pe loc şi n-ai fi fost decât un morman de cioburi cu irizaţii colorate.
ţi-e frică cumva să nu fie dincolo de tine puterea jocului, sau poate doar presimţi mesajul şi iminenţa lui te face să încerci negarea.
era episodul cu pisica ce ţi se înfăşurase în jurul picioarelor, asemenea unui fular în jurul gâtului, şi nu o puteai da jos, iar el îţi dăduse întâlnire şi era ultima şansă, mâine în zori avea să plece pentru atât de mult timp, iar tu nu îi spusesei încă nimic. Şi ţopăiai aşa, prin tumultul oraşului, la ora nesuferită de vârf, iar pisica dormea , atât de strict încolăcită.
e bine că acum iei cu tine peste tot un carnet şi un creion, eşti pudică şi te-ai ferit mereu să scrii în public, dar acum, ce se întâmplă, valoarea aducerii aminte, este dincolo de orice sentiment de timiditate socială.
era partea cu paharele de vin, stăteai singură la o masă rotundă, într-o incăpere mare, acaparată de fum şi voci, dar nu puteai desluşi niciun chip, şi comandasei mult vin, erau în jur de şase pahare pe masă, ai ridicat mâinile să aplauzi, urma să cânte cineva, şi încheietura ta s-a poticnit într-un pahar ciobit şi a prins să curgă sânge, să umple paharul pe jumătate golit, şi-ai zâmbit, nu era mare diferenţă de textură sau culoare.
poate că Eliade te-a învăţat semnele şi atât de facila alunecare pe alte planuri chiar în cea mai banală ipostază, poate de acolo se trage totul, cauţi să ghiceşti, să aliniezi ceva ce tocmai asta nu merită, pentru că numai dezorganizat are sens.
era episodul cu acoperişul de tablă al clădirii, nu ştii cum ajunsesei acolo, dar nu erai singură, te privea o fată cu beretă verde şi bocanci de munte, ţi-a oferit un ceai, în cană delicată de porţelan, de pe care clipea, vie, o bufniţă; iar fata asta , lângă care te aşezasei pe planul înclinat şi care mirosea a frunze arse, ţi-a spus doar atât, râzând: „ aşteaptă.”
ai să adormi la noapte şi se vor repeta, toate acestea şi atâtea altele, pe care poate le vei reda sau nu, şi poate că la un moment dat, când vei fi uitat de căutare, mesajul doar va sta scris, cu un spray colorat, pe-un perete din oraş sau pe vagonul metroului.

înveliş de protecţie

2010-11-02T23:33:00.001+02:00

ceaţa este ţipătul camuflat prin căderea fugitivă a iataganelor peste seturi de perne , şi-apoi ceaţa înfulecă oamenii,asemenea unor mici figurine din turtă dulce, şi-apoi tot ce rămâne e doar un inefabil iz de scorţişoară şi tentaţia de dezmembrare, umbra dulce a unei labirint necunoscut , şi-apoi toţi ochii se închid şi se aprind felinarele asemenea unor pupile dilatate, cu gâturi lungi din stâlpi din care cască adesea, la unison, porumbei, ciori, bufniţe, uneori chiar şi câte un om rătăcit de sine, şi-apoi se închide încă o buclă şi cineva punctează fragmentul cu punct şi virgulă, şi-apoi pantofii făr’ de picioare dansează step pe ritmuri surde în timp ce acul se învârte, adâncindu-se, în ghemotoace de vată îmbibate în albastru de metilen, şi-apoi o fată scrie în caietul de istorie o scrisoare de dragoste într-o limbă păsărească în care cea de-a treia literă trebuie să fie mereu „a”, şi-apoi se ciocnesc nenumărate clape în paharele din setul bun al bunicii, şi-apoi se rup hârtiile pentru a împacheta ce a mai rămas, resturi de degete şi gene amare, pagini dezorientate , ore deşucheate , insomnii intermitente şi alte lucruri de felul acesta, şi-apoi ceaţa e prea albă pentru a mai vedea.

human nature

2010-11-01T23:20:00.001+02:00

Privea, de undeva de sus, de la balconul deschis, trupurile trecătoare şi învălmăşite ale păpuşilor cerate, purtătoare ale unor gesturi sintetic naturale, mirosind a oameni, a vechi şi nou, şi poate din ce în ce mai puternic a aceiaşi, căci după un timp trăsăturile li se estompau, diferenţele şi particularităţile erau şterse de o mână pasageră, şi se coalizau cu toţii într-o masă compactă, uniformă,tasată sub privirile ce tocmai asta evitau, învârtindu-se pe circuite aleatorii în zadar, asemenea unei muşte ce se izbeşte de claritatea geamului pe care îl confundă cu libertatea.
Îşi pipăie membrele şi ţesuturile moi ce îi îmbracă muşchii şi oasele şi îi acoperă inima fluturândă şi gândurile ce-şi opun realităţile, căutând un capăt de care să apuce şi poate în care să-şi înfigă acid dinţii înfometaţi, lăsând sângele să se prelingă, impregnând cearceaful şi picurând aritmic pe parchetul proaspăt alunecos, numai bun pentru cursele unor soricei albi, suşa Wistar. E statică şi soarele blând îşi tot schimbă poziţia, nici ea şi nici pământul nu se învârt, au rămas cu toţii în acelaşi punct, imobil şi cert definit. În palmă are toţi bănuţii găsiţi pe stradă în zilele trecutului , despre care crezuse atunci că-i vor aduce noroc şi cărora le zâmbise, căci de pe undeva o gâdilase graba unei furnici. În curând avea să-i arunce în capul unui trecător, ce va rămâne impasibil, grăbind doar pasul. Iar ea se va întinde peste patul mototolit şi-şi va număra nesiguranţele.

omul frumos

2010-11-01T11:08:00.003+02:00

nu o putem folosi, sper că şi înţelegi de ce. nici măcar în contextul viziunii tale reinterpretative asupra calităţilor nefolosite încă ale vechiului, nici măcar pentru simplul fapt că te leagă ceva de toate astea, nici măcar pentru că mă rogi. rămânem la planul iniţial, modele noi şi cusături directe şi simple, unghiuri, linii drepte, fără rotocoale, fără rotunjimi, fără interpretări, mergem pe stilul acesta de care am tot vorbit şi cu care am crezut că eşti de acord, de două luni de când plănuim expoziţia am crezut că ne înţelegem asupra acestor lucruri, iar tu vii acum, cu o zi înainte de deschidere şi-mi spui că vrei ca ea să fie ultima piesă prezentată, exact în forma asta, pentru că frumuseţea ei ţi se pare înduioşătoare şi complicată, şi esti sigur că, deşi în afara contextului, îşi va găsi locul cumva, poate chiar schimbată prin oamenii de care nu te îndoieşti că vor înţelege mesajul. iar eu îţi spun, prieteneşte, că eşti inconştient şi că nu sunt de acord, indiferent de argumentele pe care mi le aduci şi dincolo de o oarecare înclinaţie spre ideea ta de răbufnire şi încălcare a tiparului, şi dincolo chiar de prietenia noastră de atâţia ani, nu am cum să te susţin pentru că nu are să fie bine. nu ai cum să-i faci pe ceilalti să priceapă ce vrei tu să transmiţi, au să fie încântaţi de celelalte modele, atât de curat şi transparent lucrate, într-un stil comod şi franc, iar apoi, când palmele li se vor fi pregătit deja să aplaude, va apărea ea, peticită şi descusută şi atât de evidentă va fi diferenţa încât totul se va opaciza în minţile lor şi o vor lua ca pe un afront, ca pe o batjocură, se vor ridica şi vor pleca fără să încerce să gândească măcar, să descoasă , puţini poate vor rămâne şi asta doar pentru că o vor pune doar pe seama ta, vor spune, da, e o toană şi atât. răspunsul meu e nu.
în tot acest timp Vlad privea manechinul şi cuvintele îi treceau pe lângă ureche, omiţând realizarea unor conexiuni şi transmiterea unor semnale între sinapsele potrivite. mâine avea să fie o zi mare pentru el, vedea, abia acum, din mirosul rânced şi dezlânat, din cartonul rupt şi pătat, cum se reorganizează ideile şi se rearanjează gândurile, şi totul devine limpede, cum nu fusese niciodată. zâmbea, şi prietenul său credea că e forma de revenire la concret, dar Vlad ştia de-acum.

Sursa foto : Vlad

2010-11-01T10:39:00.000+02:00

aşa au venit, pe rând, după somn: calmul ruperii de odihnă, resemnarea oboselii rămase undeva, adânc, nevindecată, cumva mulţumită de situarea ei îndelungată şi din ce în ce mai pregnantă undeva probabil nu prin preajma inimii, căci nu avem cum ştii ce spune inima, în cap se află de fapt centrele emotivităţii şi afectivităţii şi toate deciziile şi hotărârile noastre de-acolo pornesc şi-o iau pe traseuri mai lungi şi mai scurte, devin gânduri, apoi cuvinte, apoi se coagulează şi schimbă relaţii, privirile se luminează sau se umbresc, gesturile pierd naturaleţea sau prind aripi din pene din ce în ce mai des călcate în picioare, ridicate de pe trotuarele sparte şi dăruite; duşul cald şi tentativa inutilă de curăţare a stărilor amestecate şi suprapuse, numai crâmpeie neclare şi sufocate, incapacitatea de a înţelege după ce ordine se desfăşoară zilele noastre, atât de prost croite din materiale subţiri, strângerea din pumni peste imaginea unor femei lovite inutil , inutil , inutil , şi cuvântul acesta pluteşte deasupra apei fierbinţi în care aş vrea să mă topesc şi fără regret o spun, să dispar fără să fi existat vreodată, căci abaterea asta din ce în ce mai întâmplătoare, din ce în ce mai derizorie, traiul după definiţii stricate, valabile doar între paginile unde au fost puse, nu-mi ajunge, şi mă sufocă chiar, se cramponează tot de inutil, si eu sunt din ce în ce mai departe; mâinile tremurânde căutând cutia cu cafea, cea de rezervă, frica de a nu o găsi şi perspectiva de a trebui să pieptăn părul şi să mă îmbrac de stradă, să cobor, să salut, să cer o pungă cu cafea, să mă întorc, numai gândul mă extenua, dar am găsit-o, iar apa fierbea deja, nu mai ştiu câte linguriţe am adăugat, o voiam tare şi substitut al oricărei alte treziri interioare, apoi prima ţigară şi împrăştierea fumului în jurul paginilor hipnotizante şi acut fermecătoare, e Cortazar şi e tot, să devin minusculă şi să stau acolo, anaerobă, între pagini şi vieţi întrerupte, concentrate în momente unice, desprinse prin răzuirea cu atenţie şi grijă, e magicianul şi tristeţea vorbind din fiecare consoană mai ales, iar la a treia ţigară, apropiată foarte mult de tâmplă, fumul mi-a intrat în ochi, strecurându-se laş în spatele lentilei şi m-a făcut să plâng, chiar înaintea ultimului paragraf, pe care îl presimţeam neterminat, fidel stilului lui Cortazar, ca şi cum după ce aş fi închis cartea aş fi devenit personajul, într-o cabană solitară, ascultând muzică de Bach, scriind o scrisoare , apoi semnându-mă , apoi rămânând cu golul în priviri, asupra focului din şemineu, numai că eu eram aici, într-o bucătărie pe jumătate întunecată , plângând din cauza fumului de ţigară, sau cine ştie din ce alte motive , atâtea se pot găsi, fără întoarceri cu lupa pe dinăuntru, iar gustul pregnant amar şi uşor greţos al celor cinci ţigări fumate una după alta pătrunde în celule şi le usucă nucleul şi e abia, încă, dimineaţă.

consoană fricativă dentală sonoră

2010-10-30T23:24:00.002+03:00

Ea cosea moş şi babă cu vârful limbii pe afară şi uşor încruntată pe-o linie de catifea, să poată uni capetele în jurul mijlocului. Aţa neagră se tot rotea împrejurul degetelor scurte şi cu capete rotunde, determinându-le uşoare nevroze, iar acum căuta să împungă, prin întunericul catifelat, în acelaşi loc, să nu se vadă apoi urât. Ea îşi agăţa masca la gât, pe ochi îi îngusta faţa şi îi turtea părul uşor ondulat, şi cu toate astea ar fi avut atâtea de ascuns.în jurul ochilor gol, doi ovali prin care pot trece, ca şi printr-un cerc de foc, voci ,priviri şi gesturi. Ea îşi punea pantofi cu toc şi rochie cu volane, de culoarea fildeşului, mergând preocupată prin holul îngust, să nu cumva să facă un pas greşit în afară.
Ea purta prea multe nume, cu multe consoane, dintre care cea mai dragă îi era „z”, şi-şi punea prin buzunare cuvinte decupate din ziare, ca de exemplu „zaharisit”, „zidărit”, arzător”, „zori”, „zăbrea”, „zig-zag”, îi plăcea să le găsească şi credea că mersul zilei respective depinde în cea mai mare măsură de interpretarea cuvântului extras. Ea avea multe nume pentru puţini oameni şi se descurca să le împartă egal, fără ca nimeni să o acuze de dezinteres sau lipsă de atenţie.
Ea asculta tăcerea unui câmp închipuit şi-şi lipea urechea de pământul cald şi crăpat, să audă caii ce veneau tocmai din capătul opus şi aveau să-i calce părul cu copitele. Se zgâia o zi întreagă la copii şi le dădea bobi de mărgele, sticloşi şi coloraţi, asemenea bomboanelor din magazinele de specialitate, cu rafturi întregi de sortimente gustoase.
Ea deschidea scrisorile după ce le citea mental, doar pentru a verifica dacă a nimerit măcar o idee, apoi le decupa în şir indian de oameni cu capete triunghiulare şi le agăţa la fereastră, până i le fura văntul. Ea dormea uneori pe pervaz, cu obrazul sprijinit de frunza grasă a unei muşcate şi se trezea adesea muşcând din flori. Ea visa ţigări subţiri cu gust de portocale şi doamne cu umerii drepţi îmbrăcate în haine bărbăteşti, trăgând cu arcul în ţinte prevăzute cu smaralde.
Ea scria pagini întregi fără spaţii între cuvinte, îi era milă să le despartă, când codiţele prin care se uneau se formau atât de simplu şi natural, iar uneori chiar desluşea unele noi, pe care le sublinia cu roşu, să le ţină minte. Ea nu uita să cumpere flori în fiecare zi, să le dăruiască primului străin ieşit în cale pe a doua stradă la stânga de unde i se năzărea să cumpere florile. Ea prindea drag de bătrânele ce vindeau pe ziare vechi şosete şi căciuliţe tricotate şi de bătrânii cu cărţi vechi şi decopertate, întinse la gurile de metrou, cărţi cu gust amar-dulce de amintiri şi praf, pe care ea şi le-ar fi îndesat în cavitatea toracică. Ea cosea moşi şi babe pe metrul negru de catifea al vieţii.

it sleeps in all my bones

2010-10-28T23:30:00.001+03:00

o cămaşă nouă cu linii de culoarea frunzelor, verde închis, arămiu şi roşiatic, intersectându-se din loc în loc şi formând perimetre cu laturi diferit colorate şi da, cu nişte nasturi rotunzi, îmbrăcaţi şi ei într-un fel de material semi-lucios, unul verde, unul crem, unul verde, unul crem, şi tot aşa, acum abia îmi aduc aminte că tu colecţionai nasturi, şi vreau să zâmbesc, dar nu-mi mai trezeşti de fapt niciun gând, amintirile există, însă doar asemenea scrisului cu creionul, ce în timp se şterge uşor, rămânând doar urma vârfului pe foaia de hârtie.
vreau să fiu un om bun, dar nu prin lipsa greşelilor, din ele am învăţat mult mai bine cine sunt, şi eu, şi ceilalţi, ci prin presărarea de detalii, amănunte, mesaje, plasturi pentru copii pe parcursul oval al zilelor, prin înfruntarea ştampilei de instabilă emoţional şi incapabilă de a crede în iubire, prin tainica credinţă că toate astea nu-s decât praf de stele şi va veni o zi în care mă voi opri, tu mă vei opri, îmi vei pune piedică şi-mi vei şopti că e timpul, iar eu, promit, nu voi privi în pământ şi nu-mi va fi teamă să te îmbrăţisez, apoi să te urechez, uite, îmi sângerează genunchiul, să ne ducă taxiul acasă, unde de pereţi se sprijină aşteptându-ne cărţile, să se răspândească miros de iod şi rivanol, să mă usture şi să mă strâmb urmărindu-ţi curioasă atingerile atât de blânde şi atente,să ascultăm jazz şi să susţinem ritmul cu degetele de la picioare, să-ţi strecori mâinile pe pielea mea, apoi să trasezi cercuri arzătoare şi să mă priveşti cu totul, rugându-mă să nu-ţi mai las, de-acum încolo, nopţile singure.
vreau vreau vreau. să vreau.