voiam să știți

  Inima mea e un buchet de rândunici de mare, ambalat într-o știre despre nostalgia zborului.
  Inima mea este un pumn într-o mănușă roșie ce mângâie cu nesaț un sac de box dintr-o hală părăginită.
  Inima mea e zațul unei cafele amare băute în graba unei întârzieri.
  Inima mea pândește amintirea unei bărci asupra căreia au zburat cândva mii de pelicani.
  Inima mea tinde să răsune ca petardele aruncate de un puști în curtea unei școli din Ferentari.
  Inima mea e un titirez în mâna unui anxios.
  Inima mea e un sâmbure de cireașă între două buze cărnoase.
  Inima mea e (ne)fericită.

  Ce bine e să ai oameni. Care te îmbrățișează puternic, când nu știu ce să zică. Care îți vorbesc nimicuri, când nu știu să te îmbrățișeze. Care tac, dar să stau lângă tine, în caz că. Care îți scriu din când în când, să vadă dacă. Care îți dăruiesc din ei, pentru că.
 Ce bine e să vă am.

Scrisoare pentru Maria, cea introspectivă

     Maria dragă, să fi tăcut atâta timp?
     Sau ne-am îmbrățișat oasele prin conexiuni neuronale, ne-am mângâiat visele prin comunicare extraterestrială, ne-am spus dorurile și durerile prin vise?
     Lumea devine din ce în ce mai concretă, aproape nimeni nu mai obișnuiește să guste o dulceață de cireșe amare la cafea. O consumăm nebănuit, inconștient, în timp ce acțiunea primară primește toată atenția. Mai scrie cineva scrisori? Sunt sigură că da. Însă cine le și trimite?
     Maria, oare te-aș recunoaște acum, dacă te-ai urca în tramvaiul 21, ce taie și se strecoară prin(tre) frumusețile decăzute ale acestui oraș pe jumătate cariat, pe un sfert coafat strâmb, pe un sfert inimos?
Oare aș avea curaj să îți vorbesc sau aș alege, într-o stare hipnotiza(n)tă, să te privesc fix, până când ți-ai întoarce privirea și ai fi tu nevoită să faci pasul - mi-ai zâmbi oare? ți-ai face loc printre oameni, spunând pardon, cu ochii bucuroși de revedere? Sau ai prinde firul vizual și l-ai susține, așa cum vibrează nervos cablurile pe care merg acrobații? Te-ai juca, sunt convinsă. Sau poate că nu m-ai recunoaște defel, cu siguranță praful de cărămidă al timpului ne-a îmbrăcat pe amândouă.
    Azi-noapte am visat o despărțire. O împărțire, o rupere zgomotoasă, un dans al vârfului acului pe cele patru încăperi ale unei inimi. Acum, când (îți) scriu, despărțirea pare imposibilă în luminozitatea clară a zilei, mai ales că tu ești aici, înfofolită în litere, cu respirația încă mirosind a liliac.
    Maria, draga mea, bine ai revenit. Să pun de cafea.

cu toate că

           
             Cel mai des se simte ca o ceață vătoasă-plumboasă, ce-i strepezește tâmplele și încruntă pleoapele. Și determină dizartrie, cu greu  mai poate pronunța cuvinte complicate, ca dor, bunătate, toleranță, iubire. Uneori, se transformă în furtună, emoțiile o iau de-a dura peste sinapse, explodând asemenea baloanelor pline cu confetti.
             ineluctabil, definiție din DEX =  care este de neînlăturat, care nu poate fi împiedicat; inevitabil, neeluctabil. – Din fr. inéluctable, lat.ineluctabilis. 
             ineluctabil, definiție din mâna stângă = elipsă, a doua exemplificare din DEX.
             Are să vină o zi în care va părăsi tot ce o indignă sau la fel de bine în aceeași zi va părăsi indignarea, lăsându-se în sfârșit îmbrățișată de resemnare.
             Are să vină o zi cu toate elementele la locul lor, soarele va avea gust de cald, trotuarele nu vor mai fi ale mașinilor, oamenii nu vor mai - e o listă atât de lungă!
             Are să vină o zi când durerile de cap nu vor mai exista, tulburându-i apele din ochi.
             Are să vină o zi?
             Are să vină o?
             Are să vină?
             Are să?
             Are?

      

în loc de cactus

Erau verzi. Proaspeți și de un verde curat, ca ardeii grași abia spălați. Se strecurau perfect printre degete, mișcându-se cu precizie, ca o  magie.

Erau atât de verzi că te credeai în tulpina unui iris, îndeplinind acolo, bineînțeles cu grație, toate funcțiile din manualul de botanică - susținere, depozitare, fotosinteză.

Numai colubridele le mai semănau la nuanța de verde, acei șerpi ce dădeau cu banul când venea vorba de soartă - șarpe verde neted sau șarpe verde aspru?

Îi ascundeam adesea sub limbă, mai ales când făcea maică-mea scovergi, gustul devenea uleios și le catifela verdele, începeau să semene cu algele de ne pipăie și ne sufocă în mare, mai des la apus, când toate se luminează impropriu și se alunecă cu ușurință în verdele atât de des menționat, ca și cum toată viața  ar fi camuflată în verde.

Verzi erau ochii de îi furasei alaltăieri de pe raftul cu iaurt, lapte bătut, sana și chefir, cu siguranță cineva se săturase să aibă atâtea opțiuni.

Acadele cu aromă de măr, dropsuri cu gust de mentă, struguri în ciocolată, caramele cu kiwi, compot de corcodușe și, da, dulceața de nuci verzi!

extrapolare

    Întotdeauna îți dorești altceva. Să nu fi pierdut timpul, să fi citit, să nu fi dormit, să fi ales altfel, să   plouă mai des, să nu (mai) privești cu ochii din spate.
    Să poți face pace cu toți cei ce locuiesc în tine, mai ales în camerele creierului, unde ți-s ascunse păsări de nuanța aceea de albastru abia descoperită, ce se hrănesc cu sarea din lacrimile ipotetice, ce se zbat să iasă, oriprinurechioripringurăoriprinochi.
    Nu ai mai mers de ceva timp cu tramvaiul, nu îți mai recunoști orașul în care ți-ai locuit deja cel puțin jumătate de trăiri, nu mai cunoști oameni pe străzi să îți spună povești.
    Tot ce faci e să plutești, să bei ignorant cafele de două ori date în clocot, să nu mai pui întrebări și să nu mai judeci. Nici măcar pe tine.
    Te uiți la lume printr-un ciob de sticlă, vopsit în același albastru ca al penelor păsărilor.
    Taci pentru că nu mai știi niciun cuvânt nou, iar toate celelalte au fost uzate de atâția alții. Și oricum, nu poți îndepărta sticla colorată, nici din dreptul ochilor, nici al minții, nici al inimii.
    Tu ții pensula și-ți vrei păsările păcălite.
     Tu te afunzi în apa în care cureți pensulele și te albăstrești cu totul. Se aud mii de hohote de rîs, ca acelea din casa groazei din cel mai tare parc de distracții din lume, hohote și trompete și un acordeon, un mix alambicat, de sunete, voci, clape, ciocuri, părul mi se amestecă cu penele, aș vrea și eu să urlu, dar am promis că nu mai judec, deschid gura și e tăcere, păsărilor nu le place că miroase a amar, a ceva stricat și pregătit să putrezească.
    Ce își imaginau? Că acel albastru avea să le ofere toată libertatea de care aveau nevoie. Și toată frumusețea pe care lumea asta renunță să o mai arate, parcă îi e rușine că mai e și minunată pe lângă îndurerată.
 

cine veghează

   Ia te uită, a venit și iulie, a șaptea boabă din cele douăsprezece atârnate pe sfoară. Nu a bătut la ușă, dimpotrivă, a năvălit în camera cu un perete verde și multe cărți alambicate, mai mai să se împiedice de măsuța roșie, mai mai să se înece cu propriile cuvinte, aproape să i se înfășoare în jurul limbii, să se înșele literele din cuvinte prin formarea unora noi.
  Am privit-o ușor plictisită, fiecare lună a avut tentativa ei de a mă admonesta, urechea sau gâdila. Iulie nu avea cu ce să mă farmece, cu toate că avea ochi cu pești si degete- clape de pian, iar din păr îi tot zburau păsări. Mie îmi miroseau mâinile a scrumbie, lămâie și ceapă și tocmai ce îmi aprinsesem o țigară. Știam și singură că eram rătăcită, orbecăind ca fluturii în jurul becului, că cu cât voiam mai mult să mă întorc aici, cu atât mă depărtam de scris.
  Pusesem scrumiera pe ochii lui Gellu Naum și o așteptam- ce truc avea să folosească? Peștii din ochii ei deveniseră transparenți, le zăream oasele ascuțite împungând, mă durea, zâmbeam și mă durea. Păsările aveau și ele cântecul ascuțit, m-a mai durut o dată până să clipesc.
  S-a ținut după mine la bucătărie, cu toate că încuiasem de două ori cu cheia, peștii și păsările așteptau să termin de tăiat pepenele ce pârâia a copt, am stat cu toții la masă, ei ronțăind sâmburii negri, eu scriind.

exercițiu de amintire

Moartea trage cu ochiul la gurile noastre și cu urechea la ochii noștri. Din degete ni se scurg păsări, ba albe,ba negre, ca pe o tablă de șah pe care se aleargă numai nebunii. Între noi se așază oameni ce povestesc despre oameni ce își amintesc de oameni ce iubesc alți sau aceiași oameni pe care ii dor oamenii ce au uitat să fie om.
Caii au îngropat poveștile sub potcoavele proaspăt țintuite ce miros a încins. Atunci ne-am uitat cu toții capetele în pământul cu personaje, promițând că ne vom întoarce curând, la sfârșitul realității. Avea să fie totul roșu, caii aveau să poarte ochi blânzi și clari, cât să se vadă în ei un viitor verde.
Nu știu să spun ce doare sau cum se despică coșmarurile în mâinile bătătorite ale țărăncilor. Pe fereastră se observă o casă galbenă din care iese soarele, chiar și în acest încruntat octombrie.