cu toate că

           
             Cel mai des se simte ca o ceață vătoasă-plumboasă, ce-i strepezește tâmplele și încruntă pleoapele. Și determină dizartrie, cu greu  mai poate pronunța cuvinte complicate, ca dor, bunătate, toleranță, iubire. Uneori, se transformă în furtună, emoțiile o iau de-a dura peste sinapse, explodând asemenea baloanelor pline cu confetti.
             ineluctabil, definiție din DEX =  care este de neînlăturat, care nu poate fi împiedicat; inevitabil, neeluctabil. – Din fr. inéluctable, lat.ineluctabilis. 
             ineluctabil, definiție din mâna stângă = elipsă, a doua exemplificare din DEX.
             Are să vină o zi în care va părăsi tot ce o indignă sau la fel de bine în aceeași zi va părăsi indignarea, lăsându-se în sfârșit îmbrățișată de resemnare.
             Are să vină o zi cu toate elementele la locul lor, soarele va avea gust de cald, trotuarele nu vor mai fi ale mașinilor, oamenii nu vor mai - e o listă atât de lungă!
             Are să vină o zi când durerile de cap nu vor mai exista, tulburându-i apele din ochi.
             Are să vină o zi?
             Are să vină o?
             Are să vină?
             Are să?
             Are?

      

pe asfalt

Hai,vii odata? Inca nu e nimeni pe strazi si am sa iti pot arata radiografii de demisol si de intersectii si de mucegaiuri. Langa Gara de Nord, unde tot timpul ametesc, exista o prajitorie de cafea (?), stiu si numele strazii, e banal, cu un numar rotund si simplist, dar iti dai seama ce miros e acolo? sa prajesti cafea o viata, ce mai viata!

Hai, nu rade ! Pe strada Banu Maracine (fosta Cilindrului - pentru cei cilindrici ), trei puradei , doua ele si un el, negriciosi si nazbatiosi, se improscau cu apa in mijlocul trotuarului, cu harmalaie si ras cu tremurat de coaste, frumos ignorand atentionari si amenintari de imbolnaviri, pe asemenea temperaturi ce altceva sa faci, nu? Cu mintea mea (ne)serioasa am gandit ca as avea si eu pofta sa ma zbantui sub furtunul lunguiet cu apa racoritoare, trecand totusi serioasa pe langa cei trei, zambind numai pe interior.

Hai, razi! Baietelul a tipat dupa mine "Vrei si tu?" si mi'a improscat latura dreapta superioara, inclusiv lentila ochelarilor! Si am ras,na!

Hai, ce ai de zis?

imi scrisese "ma pierd eu pe mine,nu mai am sirul zilelor.stau aici si atat.e soare si nu vad". i-am raspuns "nu,te rog, hai, usurel, numara pana la sapte si uita un pic tot despre tine, gaseste un geam si lipeste-te de el fara memorie. avem sa gasim un nou inceput,ai sa vezi".
nu simteam nici eu cum incepusera a se topi toate.

hang them all

ochii sunt cei care ating, in timp ce degetele se uita pe sub pleoape la rotirea de gheata a tuturor cuvintelor, iar sunetele sunt cele care isi mangaie membrele somnoroase ce tac de sub toate zapezile ramase datoare oamenilor ce au uitat ca aceasta se numeste iarna.
veneai cateodata tipand de la dus, era forma ta de a alunga contactul prea violent cu gresia alunecoasa, cu toate acele maini inghetate ce te inhatau imediat cum robinetul inceta sa curga cu cald. iti puneai o pereche de chiloti rosii cu buline albe si aceleasi pijamale, desi miez de zi, pastrand inca,in sifonare, acea alinare si scufundare a vietii de dincolo de vis, in care iepurii rodeau urechi decupate din morcovi proaspeti si bufnitele repetau rotiri de gat cat mai elegante.
acum iti mirosi varfurile degetelor cu ochi micsorati, de unde atata fum? chiar mai mult decat gheata, si ea atat de lucioasa, ca si cum un mester in oglinzi s-ar fi suparat ca in ziua de azi nu mai cumpara nimeni oglinzi si a dat de-a dura, peste intreg orasul si mai ales peste intreaga tara si de ce nu, peste o buna bucata de lume, aceasta suprafata sticloasa, inselatoare asemenea oglinzilor din povesti cu feti-frumosi. iar fumul, iesind din toti oamenii, mai ales prin urechi, reduce vizibilitatea si insala mirosul, micsoreaza toate nuantele si induce in eroare toate intelesurile.
iti vine sa pui capul pe perna,sa poti pleca in sfarsit intr-un loc inca nebanuit.

viziunile Ianei

Iana isi amintea cu precizie dimineata de decembrie in care, din plictiseala, urmase cursul serpuitor al unui tramvai usor anemic, privind curios la motivele florale asupra carora respiratia ei lasa din cand in cand forme de scurta durata.
Coborase la intamplare, chiar langa o masina de gunoi neatenta si usor mioapa, cei doi o fluierasera, semn de alerta pentru maidanezii cartierului, atat de slabi si totusi atat de vii. Nu intorsese capul, masinile de gunoi aduceau cu ele amintiri peste care ochii nu se mai puteau deschide, doar daca ar fi ramas, asa, ca doua margele de sticla, lucioase, alunecoase si reci. Toti se nasc cu cate o inima rosie, in tot albul acela, neperturbat, iluzoriu, toti trebuie sa si-o ingrijeasca, ce usor se poate scufunda, toti sunt uitati si uita, la randul lor, asa cum uitase si ea, cumparase o carte, mirosind a vechi si curios, o carte despre care nu-si amintea nimic, doar s-o descopere acolo, in teanc, cu coperta lucioasa, cu declaratia aceea stupida "Te iubesc", deci Iana o tinuse la un moment dat in maini, poate o si citise, multumise si zambise, poate chiar raspunsese sentimental. Nu-si amintea,se gandea la tunelurile memoriei, unele infundate permanent, altele atat de inguste, ce se putea face in privinta uitarii?
Ianei ii placea, in zilele proaste, sa-si spuna ca uite, acestei luni ii lipseste cu desavarsire umorul, e ca o fata cu o lista de cumparaturi printre altele ce se joaca de-a v-ati ascunselea. Ajunsese pe o strada cu case oarecum treze, de la o fereastra luminata se auzea glasul somnoros al ibricului, in timp ce o mana numara niste lingurite de zahar. Cat ar fi vrut Iana sa nu fie si ea asemenea zilelor pe care le poreclea. Sa bata in geam, iar mana, atat, sa-i intinda o ceasca cu cacao.
Cerul incerca sa se lumineze, Iana se dezmortea, de pe ochi parca i se luase o ceata, casele aveau ferestre cu rame albastre si verzi, s-ar fi lipit cu totul de peretii usor grunjosi si nefinisati, cat o mai urmareau aceste senzatii, de a deveni obiect, cum ar fi fost o Iana-usa, o vaza-Iana sau cum, da, cum ar fi aratat Iana-carte?
O luase la stanga gandindu-se ca are sa se mai plimbe doar putin, uite, copiii pleaca la scoala, cu fularul prins temeinic si sosete flausate, cu ghiozdanele in care caietele erau pline de litere si semne de cerneala, poate altele erau la fel de albe ca zapada, acesti copii probabil nici nu se duc la scoala, ii asteapta un derdelus si o sanie. Uite, de-ar fi incaput in ghiozdan, ce bine ar fi fost.


Isi amintea precis. Acela fusese momentul in care incetase sa creada in oameni, inimii Ianei ii era mai bine in preajma obiectelor.

nimic despre dimineti

Invatasem, cu timpul, sa nu te mai astept. Erau plimbari lungi pe stradutele personale, cu copii si copaci infrunziti, cu oameni-detaliu asupra carora ochii mei se odihneau, in asteptare. Miroseau cu totii a amintire si carte veche, miroseam si eu a ei, furandu-le din gesturi si zambete.

Voiam sa nu-mi simt cercul devenind punct. Voiam sa mi te desprind mai ales de pe retina, iti adunasei acolo, dezordonat, linii, curbe, trapeze.
Erau si zile bune, le imparteam, cu zgarcenie, optimismul singuratatii imbratisate, cand pepenii aveau doar vopsea rosie si nasturi negri. Ma cataram pe cate un pervaz al unor cladiri uitate de cotidian si-mi doream un ochean sa vad aripile de albatros ce ar fi putut despica o nedumerire in trei.

Dupa-amiezile de bumbac se culcau intre doua scanduri, imbratisandu-mi mai ales tacerile incolore. Cat as fi vrut doar. Paralizia era sarata, ca atunci cand mergi la mare si totul e violet in afara cerului. Imi imaginam.

Uneori mai cumparam nimicuri : dintr-o galeata verde o floarea-soarelui, dintr-o incapere cu aer coclit un ibric pentru cafele si oua rascoapte, de la o taraba sosete cu bufnite dojenitoare. Mi-era dor.

Serile nu erau pretentioase. Se izolau in camasi aspre si cuvinte blanzi ale unui strain-poet spunand, abia soptit, cum ca e doar fum. Eu intindeam palmele si intr-adevar, se intampla sa si dispari.

cu toate acestea

"pe femeia asta, asa cum e acum, cu oase subtiri ca niste andrele, eu am s-o iubesc cat voi trai", isi spuse el dand drumul fumului gros. chiar si singur de voi trai, atat imi va ajunge. stinse lampa de veghe cu abajur verde si lasa tigara sa se stinga incet, ca un oftat venit de departe, dintr-o amintire de ceata.

pe femeia asta, asa cum a fost ea, au iubit-o multi barbati, unii cu gesturi, altii doar prin cuvinte, cei mai multi i-au mangaiat doar formele cu ochii lor nesatiosi. asa cum e ea acum, femeie-peste, o iubeste doar el, in fiecare timp pe care il spun diverse ceasuri, in fiecare segment de umbra ce inregistreaza momentul zilei.

o iubeste fragmentar, rupandu-i bucati din corp si aducandu-le aproape de el, unde le analizeaza cu pricepere, intorcandu-si apoi mainile asupra unui snop de foi mototolit si pigmentat, notand furtunos tot felul de nazbatii, analogii precare si dansuri desperecheate.

dar mai ales cand ploua, si in baltoace se strecoara un ultim sunet despaturit, el o iubeste cu patima, cu totul si de-a valma, iar mainile nu-i stau o clipa, ii umbla prin pupile, sorbind verde si viu, iar ea nici nu clipeste, doar oasele ii stralucesc si sunt alunecoase, au racoarea ghetii, iar lui ii vine sa muste , numai de nu i-ar fi frica.

pe el nu l-a iubit nimeni, niciodata.

cu o zi inainte de ieri ni s-au spus toate minciunile. Apoi a plouat, rar si fraged, ridicand din sprancene a nestiinta doi ochi, unul de caprioara, celalalt de vulpe. Eu mergeam stramb pe muchia de vest a trotuarelor, cu o umbrela invizibila care sa ma acopere de ploaia de ieri. Ar fi trebuit sa-ti spun si tie, nu te mai fastaci, are sa ne vada omul-conturnegru de pe peretele rosu, cu ochii sai perfect rotunzi si goi, dar am tacut, facandu-ma ca nu-l vad din cauza fumului si a muzicii, si te-am ascultat,chipurile, cu amandoua urechile.

am capatat, asa, progresiv, acest obicei, de a diminua sirul cuvintelor rostite pe zi,si nu spun ca e altfel decat pana acum, e numai cu mult mai prezent, stapanindu-mi astfel "scaparile" si cantarindu-mi, riguros, asemenea unui negustor constiincios, cuvintele.

capul meu e o sala de biblioteca, inca friguroasa, unde intra cat mai incet posibil, sa nu deranjeze pe ceilalti, semne de intrebare de diferite varste, cu cate o cafea sau ceai negru, pregatiti sa-si petreaca, de-acum, primaverile in cautarea transformarii in puncte sau semne de exclamare.

uite,e soare

zorii si-au clatit somnul prin borcanele in care elevii umezesc pensulele la ora de desen; desprinderea de paginile cartii groase s-a facut greoi, pe muteste o voce ma tot tinea acolo, cu toate ca eu voiam sa visez,azi am de terminat o scrisoare si nu vreau sa-i scriu despre oboseala,despre ziua frumoasa de afara pe care doar o percep,despre inaintarea prin salile muzeului stapanita de somnolenta cumva benefica,despre amintirile deja vagi, ale orasului cutreierat abia cu o saptamana in urma.

pe birou e dezordine- vederi, cana cu ceai de iasomie,o lingurita cu care s-a mancat iaurt, o pereche de manusi inapoiata, doua carti, creioane,servetele, o adunatura haioasa de masti. hai,nu mai pierde vremea, mergi si fa ordine, apoi termina scrisoarea-carnetel, poate ai timp si de posta, daca nu las-o pe maine, nu e prea tarziu, destinatarul a incetat oricum sa astepte.

mi-aduc aminte, inca proaspat, de spatiul acela gol de ieri, ce doar asteapta sa fie si el curatat si-apoi am sa spun, intai foarte incet, doar pentru urechile apropiate: "e al meu". m-am gandit, am sa ti-l arat si tie, inca asa, dezbracat, impersonal, racoros, mirosind a vopsea si cu tevile la vedere, si poate, doar poate, ai sa ma saruti in dreptul ferestrei mari pusa la jumatatea peretelui, fara ca nimeni sa ne vada. si-atat,am sa te las sa pleci fara sa-ti spun pe unde sa o iei, ascultand pasii tai pe parchet, cum lasa urme in spatele celor ce se vad.

coperta de pe miercuri

i-a placut azi laptele cu cafea si usorul gust de carton, apoi dezmembrarea tacerii sub o culoare de stilou de clasa intai, in timp ce golul copacilor se ingreuna precar peste ora fixa anuntata de ceasul de la intrarea principala a parcului. i-au placut si bucatelele de ciocolata alba roase sub pavaza rasului si de sub parfum de fum albastru, i-a placut, de data asta cu tristete, de batranul nebun cu barba alba si haina neagra care i-a cerut, cu voce joasa, o tigara. nu si-a aprins-o, poate ca astepta ceva, un moment.i-ar fi dat doua, daca si-ar fi dat seama atunci.

i-a placut ca la cinematograf a ajuns in cinci minute pe stradutele inguste cu case de pe acoperisul carora ne cresc copacei, ca a dat trei lei pe bilet si ca sala mica cu scaune rosii nu mai avea locuri libere decat in fata, in randul al treilea, ea oricum nu vede mai din spate. i-a placut, desi frigul ii tot dadea de furca cu manecile prea scurte ale jachetei, filmul alb-negru din '61, cu cantec de copii si scenariu frumos, i-a placut ca inainte oamenii credeau mai usor unii in ceilalti, desi erau poate la fel de rai. si se iertau mai usor, si se iubeau fara presupuse complicatii.

i-a placut ca azi a pasit pe concret, ca a vazut panouri de curenti josi, prize, centrale termice, dispozitive ce fac ca aerul sa se plimbe circular, masini mari si zgomotoase, muncitori servind masa din recipiente de plastic aduse in lazi, gramezi de pamant, bucati de gresie, stinghii si alte materiale din care cresc incaperile. a masurat drumul de acolo si pana la intersectie in pasi vorbitori despre clantele aramii si intaietatea masinii de spalat fata de frigider, despre balconul mare si spatiile ascunse, bune pentru carti si ganduri.

vremea iernii a trecut, ea a scos la vedere purtarea de primavara.

rational

Ti-ai creat, fara sa-ti fi propus, acest obicei matinal, de a mangaia peretii vechi si patati de cerneala, strecurandu-ti degetele sub microstraturile de praf, gandindu-te, de fiecare data, nu la ce simti daca momentul ar fi putut fi prins si analizat, ci la ce nu simti si ti-ai fi dorit, stii ca ai fi putut, daca n-ar fi fost totul artificiu de calcul, sa porti o lupa in fiecare buzunar interior, prin suprafata careia sa mirosi, asa, alandala, fricile si tot ce-i mic in oameni. mic. minuscul.particula cu particula.autoadezive.conglomerate.
mi-am spus sa incetez cu forfecatul ideilor, sa nu mai fac asemenea analize si nici sa nu mai gasesc interpretari sticloase ale fiecarui marunt gest observat fara ochelarii cu dioptrii mult nepotrivite.
uite ca se poate. in mine a incetinit fuga, spatiile au intrat la apa, acum le stiu fiecare crapatura si imi e usor sa acopar totul, in doi-trei pasi mi-am parcurs distantele si uite-ma cum stau cuminte, chiar si rabdatoare, asteptand sa se termine.sau sa inceapa. sau sa ramana la fel, habar nu am. sunt docila, nu mai tip si nu ma mai enervez, mananc frumos si poate pe viitor am sa beau mai putina cafea.

tuturor ne e frica. am considerat dintotdeauna ca este ceva bun, frica asta, dar tot vorbind despre ea, tot dezvaluindu-i trasaturile, tot punand-o in lumina reflectoarelor intr-o sala cu multi spectatori, mi-am dat seama ca este doar un element ce ne pune in miscare, dincolo de motive, mijloace, scopuri.

si pana la urma a ramas doar frica de a nu-mi mai fi frica.

se gandea, tinand mainile cuminti in poala, asemenea unor randunici in cuibul lor, la usoara alunecare in acest loc nou, pe care-l vroia mic si mic avea sa fie, pe care-l vroia al ei si al ei avea sa fie, cu lumini putine si intrebatoare, cu carti multe si la fel de multe taceri, pitite prin spatii inca nemobilate.
singuratatea se plimba alene prin spatiul ales ca fiind deja "acasa", isi trece aratatorul peste cutele de praf, dar nu se incrunta, indreapta tabloul cu maci, deschide fereastra sa intre actualul si sa raspandeasca amintirea intunecata a acelorasi pescarusi cu cantec de jale.
jocurile au sa vina, de are sa aiba cu cine sa le joace, de are sa se poata, doar clipind, inventa omul care sa se joace de-a neintelesul cu ea.

are sa vada marea peste cateva zile, o alta mare, si iar are sa se dezlege in fata ei de tot ce nu a stiut pana acum sa faca, de tristete si piatra, de somn si inchipuit, de tot nebanuitul inca. apoi au sa inceapa toate, de-a valma, din nou. numai ochii ei vor clipi simetric, peste pleoapele din solzi argintii nimeni nu va putea spune visul.

anatomie comparata

de la clavicula la radius poti ajunge doar coborand pe scara din ochi de peste, cand asupra coastelor se lasa dupa-amiaza,e un singur moment fractionat dintr-a mia parte a unei taceri, un bob de timp, strecurat cu grija de cel ce paseste prin incaperile fara brate, cu buzele cusute de arterele frunzelor de primavara.

peste chenarele pline de prafuri in tonuri de prea mult gri se asaza, in ordine descrescatoare, ultimii flasnetari ai lumii, cantatori din cutii de lemn de cires, prin care aerul pune in miscare mecanisme simple si secrete.

suntem chiar aici, si noi, unde iarna pupa cerul in culori nebune, aruncand in singurul punct cardinal, sud, plicuri nedesfacute si fotografii sterse. pune degetul aici, si ciocane codul implantat de mult in tine, daca am sa-mi amintesc am sa deschid fruntea si-am sa te las sa zabovesti un pic, cat ia unui cocor sa prinda drag de inaltime.

o voce de fetita ce-si roade unghiile spunea, parca ieri, ca tramvaiul a imbatranit, e vechi ai are sa iasa probabil la pensie, asemenea bunicilor. tramvaiele pensionare au sa capete, deci, insomnii, au sa joace sah pe mesele din parc, si-au sa cumpere crema adeziva pentru proteze. vor folosi fraze ca "pe sinele mele..." si vor spune, in zilele lungi si schiopatate, povesti cu talc despre oameni, despre paralel si fire electrice.

singurul pas pe care am de gand sa-l mai fac nu e nicidecum orb, dimpotriva, si-a atasat becuri noi,puternice, cu care va vedea pana unde nimeni nu a facut-o. mai astept un pic, sa decid cu ce-l incalt.

cele ce nu pot fi spuse

E mereu iarnă. Cuburile trotuarului de ieri se curbau mereu spre stânga, asemenea alunecării unei mâini bărbăteşti pe coapsa rotundă a unei femei indiferente,fumându-şi ţigara aromată pe scaunul înalt al barului, iar retinele ei spuneau călătoria pe o şa de piele, pe un cal negru, printr-o lumină aşa cum îşi amintea că i-au fost insomniile zbătute între degetele duse la frunte,ciocănind încetişor, şi sunetul tăcerii răzbătând de departe, din copil-fată- femeie, şi notele grele ,fiind puţine.
Îţi spun : îmi pare rău. Jocurile s-au culcat pe apa de adâncime mică, în ochiul de culoare fără nume, în care nu o singură dată degetele si-au băgat amprentele pentru a pune carnea peste improbabil, şi a putea spune, ieşind de acolo negru-violete: se petrece ceva cu tine.
Uită-te, fără a te mira : golurile se mestecă cu dinţii din faţă, se scuipă în palme făcute căuş şi se observă sinuozităţile aspre ale trezirilor produse de imagini.
Nu mi-ar fi fost frică, de data asta. E mereu iarnă ,deunăzi mă întreba un puşti la semafor de când e aşa la noi. Cum adică? Unde la noi? Am clipit să îl privesc mai bine şi nu mai era. Am ridicat din umeri, tramvaiul avea un ochi stricat iar din celălalt lumina abia răzbătea prin târziu. Mângâierea unui tramvai a cutremurat şinele, am crezut că nu mai avem să plecăm de acolo, până şi conductorul era nedumerit, în fulgii mărunţi, în frig, în glob, în el.
Miezurile de noapte sunt asemenea castanelor coapte, înnegresec buricele degetelor şi ard cerul gurii. După trei pahare cu vin sec am ştiut exact cuvintele potrivite, le-am ţipat scaunelor pentru oameni mici, fără ca nimeni să întoarcă capul însă, trupurile erau setate aşa, probabil.

another drink, my grace is gone

Am obosit şi am închis ochii,firesc. Şi îi ţin aşa de ceva vreme, nu am numărat, dar când s-a făcut decembrie,tu ştii? Iar acolo, acolo unde eu nu dorm, acolo unde ştiu cum să trăiesc şi să fiu un om bun, acolo totul este alunecuş. Suprafeţe mari şi lucioase, iar eu am mănuşi colorate şi dau de-a dura pumni întregi de biluţe de sticlă, ce fac un zgomot aproape halucinant atunci când se lovesc de gheaţă sau între ele. Miros a cafea şi îmi doresc să beau mirosul, nu cafeaua, atât de puternic este, sunt asemenea unui dependent. Acolo unde nu dorm şi unde nu ştiu cum să fiu bună, acolo mi se întâmplă o grozăvie de lucruri, iar eu trec prin ele ca şi cum ar fi doar chenare de fum, le simt prezenţa, dar nu pot muşca din ele, nu le pot învârti, nu le pot aduna, şi asta pentru că îmi e, în continuare, atât de somn. Fugar, îmi amintesc de o zi ploioasă şi un autobuz blocat în trafic, oameni nervoşi , un domn lângă mine cu o sacoşă cu multe verze, iar lipiţi cu nasul de uşile de la mijloc, doi puradei, prost îmbrăcaţi, murdari, dar atât de firesc fericiţi, împingându-se unul pe celălalt şi trăgând de cauciucul ce împrejmuie geamurile pentru a adulmeca ploaia. Coboară undeva întâmplător, probabil din pricina înaintării cu viteză de melc şi pentru că oricum nu aveau undeva anume unde să meargă, iar în staţie e o ţigancă ce vinde portocale. Ei se uită cuminţi la ea, nu cer, nu spun nimic, iar ea alege două portocale, le şterge de fustă şi le dă copiilor, iar ei le desfac imediat, atât de bucuroşi sunt, şi probabil înfometaţi. Totul în mine se răsucea asemenea unei hârtii puse pe foc, niciodată nu am să port firescul de a fi.De-asta am închis ochii,repede,la loc.

Se lovesc în cele mai nepotrivite moduri toate linguriţele din acelaşi sertar pe care îl tot deschid de foarte mult timp, formând simfonii alunecoase sau chiar zdrenţuroase, când îmi doresc să am părul lung-lung, să-l înnod sub bărbie, după ce l-am rotit de câteva ori în jurul urechilor.
Uneori îmi pare că au să ţâşnească pe fereastră, cu toatele, plutind iniţial în aerul înfrigurat,pentru ca apoi să se lovească de caldarâm într-un pocnet scurt şi plin, aşa cum mai cad castanele din când în când.
Cele ce folosesc drept instrument de măsurare a râsului provocat de mirodenii au calitatea de a fi folosite drept ceasuri, doar strănută, egal şi indiferent, din sfert în sfert de oră, aşa că se poate afla cu uşurinţă timpul petrecut în bucătărie. Linguriţele împopoţonate şi un pic cu coada pe sus sunt cele ce formează grupul intact şi exclusivist al dulceţilor şi cremelor de ciocolată.
Iaurtul are rezervată o linguriţă-girafă, cu gât alunecos din aluminiu, despre care se vorbeşte totuşi în şoaptă, înălţimea nu asigură şi calitatea auzului sau lipsa acestuia. Cu toate astea, linguriţei lunguieţe îi place să privească de sus,ştie că numai aşa poate fi ea folosită în borcanele mai mari.
Cuvintele despre linguriţe au prins viaţă singure, căci mâinile au scris fără impuls mental, mai degrabă sub efectul somnolent al oboselii ce şi-a îmbrăcat deja pijamaua.
Linguriţa din cana cu ceai doarme şi ea, e aburită şi probabil visează câmpuri de sânziene.

recompuneri

Am plecat în grabă, lăsând periuţa de dinţi pe chiuvetă şi nu în suportul ei, hainele încercate aruncate de-a valma peste patul nefăcut, cu lucrurile îndesate într-o geantă neîncăpătoare, pentru a mă linişti când am dat cu nasul de aerul neaşteptat de rece. Mă aştepta zâmbind, şi am trăit, greu de descris, o scenă de film, eu oprindu-mă la mijlocul drumului, fascinată şi în acelaşi timp mirată de aerul ei depărtat şi de zâmbetul calm ce o făcea să pară o iluzie, a întors capul şi m-a văzut, revenind, pe jumătate, la locul şi timpul întâlnirii, deşi a mers doar o parte din ea alături de mine, pe la cele trei teatre şi mica librărie, în care am găsit, atât de neaşteptat, „Joia dulce”, cu o copertă de galben stins, şi-am luat-o şi-apoi nu am mai putut privi nicio altă carte, a fost momentul ei şi atât, poate şi pentru gustul reamintit, de orele de română ce aveau , de fiecare dată, leitmotivul „întrebări?comentarii?” şi acele compuneri scrise cu stiloul negru, atât de elaborate şi minuţioase, acoperind, pe lângă paginile dictate, şi, răzleţ, idei proprii, apoi nota şi evaluarea foarte succintă a domnului profesor, de câte ori nu am vrut să-l pot trage de mânecă, să ne spună ce gândeşte cu adevărat.
Apoi, brusc, a plouat. Şi atât, nimic mai mult, un sunet de clopot, o alarmă, un scrâşnet din dinţi, o frână nervoasă, un bombănit şuierător, pentru ca apoi calmul şi semistaticul să revină în matcă, aproape am putea spune, cu siguranţă, ni s-a părut, tuturor.
Mergem la teatru,deci.
Oraşul a fost liniştit azi, pe străduţele centrale. Un restaurant cochet cu perdeluţe haioase şi ghivece cu flori la intrare,o cafenea nouă cu pereţi stivuiţi cu cărţi şi cuvinte pariziene inscripţionate, iar între ele, anacronice, faţadele distruse, obosite şi atât de trist frumoase, cu balcoanele din fier vopsit în roşu , cu geamuri sparte şi camere bănuit locuite de oameni prezenţi şi trecuţi, şi lacătele uşilor, şi bucăţile de carton ce acopereau fostele vitrine, şi ierburile crescute printre crăpături, şi cerul gri asemenea unei haine ce pare să ne cuprindă pe toţi.
Agenţia de turism avea multe foi cu oferte, cu pachete pentru sărbatori şi chiar pentru primăvara anului viitor, dar şi eu şi ea ne gândeam la locaţii ce nu se regăseau, din păcate, pe colile imprimate cu poze colorate.
Am jucat un joc, timp de trei zile, cu V. După stop joc, fiecare din noi a scris câte o frază cu cele cinci cuvinte-cheie. Iată-le:
Eu : „ Tulburător, aş spune, din inerţia plutitoare a embrionului s-a desprins un iz acrilic, iar eu, eu priveam sub efectul mut al antiendorfinelor.”
V.: „ Deşi au să se oprească înainte ca pătrunderea acrilică să aibe loc, antiendorfinele au fost propulsate înainte de propria lor inerţie acumulată în veacurile de accelerare catre embrionul inert, îmbrăcându-l în lichidul seminal, tulburător de clar, în lumina orbitoare a sfârşitului.”
Să mă trezesc, îmi tot spun, e aproape seară şi eu tot deraiez.

adaptarea vremii la stare

Se face din ce în ce mai frig,ai observat? Mie îmi pare bine, am să ies afară şi n-am să mă mai simt vinovată pentru starea mea de plictis în timp ce soarele scoate oamenii în pacuri. De-aş fi mers măcar la mare, acolo nu te întreabă nimeni de ce zâmbeşti strâmb, de ce nu vorbeşti mai mult, de ce stai, fără să aştepţi nimic, privind doar întinsul apelor pe care ţi-l imaginezi de-un verde rece, ca de cleştar, şi calm, asemenea unei oglinzi nesfârşite.
Se face din ce în ce mai frig şi mai urât, se estompează galbenul , şi roşiaticul, şi portocaliul, li s-au descusut fire şi ne-au pătruns printre neuroni, iar culorile astea ne-au îmbătat, făcându-ne molatici, semistatici şi permanent obosiţi. Au să se fărâmiţeze frunzele şi au să ajungă pulbere, iar particulele fine vor sfârşi pe talpa pantofilor, apoi în case, de unde îi vor culege tălpile goale, fiind absorbite iar pe dinăuntru, aşa că nu te speria dacă vom dormi în continuare mai mult.
Se face din ce în ce mai frig. Aseară ai visat că cineva ţi-a jupuit pielea şi-a pus-o la uscat, pentru ca apoi să o umple cu pietre şi s-o pună de veghe într-un lan de maci, să nu se extragă prea mult opiu din ei. Iar oasele, le-a adunat pe toate într-un morman şi le-a măcinat rând pe rând, de nu mai ştiai apoi ce-au fost, grâu sau oase, se făcuseră praf alb şi puţin dens, care a rămas locului, cu toată suflarea vânturilor.
Ai deschis ochii, ai derulat prepararea cafelelor apoase,răsfoitul leneş şi inutil al cărţilor gr(o)ase, dezmembrarea gândurilor în cuvinte cu principii amare, pipăitul pielii din ce în ce mai străvezie, se face din ce în ce mai frig,crezi că va ploua azi?

consoană fricativă dentală sonoră

Ea cosea moş şi babă cu vârful limbii pe afară şi uşor încruntată pe-o linie de catifea, să poată uni capetele în jurul mijlocului. Aţa neagră se tot rotea împrejurul degetelor scurte şi cu capete rotunde, determinându-le uşoare nevroze, iar acum căuta să împungă, prin întunericul catifelat, în acelaşi loc, să nu se vadă apoi urât. Ea îşi agăţa masca la gât, pe ochi îi îngusta faţa şi îi turtea părul uşor ondulat, şi cu toate astea ar fi avut atâtea de ascuns.în jurul ochilor gol, doi ovali prin care pot trece, ca şi printr-un cerc de foc, voci ,priviri şi gesturi. Ea îşi punea pantofi cu toc şi rochie cu volane, de culoarea fildeşului, mergând preocupată prin holul îngust, să nu cumva să facă un pas greşit în afară.
Ea purta prea multe nume, cu multe consoane, dintre care cea mai dragă îi era „z”, şi-şi punea prin buzunare cuvinte decupate din ziare, ca de exemplu „zaharisit”, „zidărit”, arzător”, „zori”, „zăbrea”, „zig-zag”, îi plăcea să le găsească şi credea că mersul zilei respective depinde în cea mai mare măsură de interpretarea cuvântului extras. Ea avea multe nume pentru puţini oameni şi se descurca să le împartă egal, fără ca nimeni să o acuze de dezinteres sau lipsă de atenţie.
Ea asculta tăcerea unui câmp închipuit şi-şi lipea urechea de pământul cald şi crăpat, să audă caii ce veneau tocmai din capătul opus şi aveau să-i calce părul cu copitele. Se zgâia o zi întreagă la copii şi le dădea bobi de mărgele, sticloşi şi coloraţi, asemenea bomboanelor din magazinele de specialitate, cu rafturi întregi de sortimente gustoase.
Ea deschidea scrisorile după ce le citea mental, doar pentru a verifica dacă a nimerit măcar o idee, apoi le decupa în şir indian de oameni cu capete triunghiulare şi le agăţa la fereastră, până i le fura văntul. Ea dormea uneori pe pervaz, cu obrazul sprijinit de frunza grasă a unei muşcate şi se trezea adesea muşcând din flori. Ea visa ţigări subţiri cu gust de portocale şi doamne cu umerii drepţi îmbrăcate în haine bărbăteşti, trăgând cu arcul în ţinte prevăzute cu smaralde.
Ea scria pagini întregi fără spaţii între cuvinte, îi era milă să le despartă, când codiţele prin care se uneau se formau atât de simplu şi natural, iar uneori chiar desluşea unele noi, pe care le sublinia cu roşu, să le ţină minte. Ea nu uita să cumpere flori în fiecare zi, să le dăruiască primului străin ieşit în cale pe a doua stradă la stânga de unde i se năzărea să cumpere florile. Ea prindea drag de bătrânele ce vindeau pe ziare vechi şosete şi căciuliţe tricotate şi de bătrânii cu cărţi vechi şi decopertate, întinse la gurile de metrou, cărţi cu gust amar-dulce de amintiri şi praf, pe care ea şi le-ar fi îndesat în cavitatea toracică. Ea cosea moşi şi babe pe metrul negru de catifea al vieţii.

don't let it go

De unde vine frica de oameni? Când vrei şi-ti tot spui că poţi, nu poate fi atât de greu să-i laşi să te asculte, aşa cum pot şi cum încearcă, aşa cum poţi tu să-i laşi, nu complet, nu neapărat în momentele potrivite, şi nici în cele liniştite.
Suntem rotocoale distorsionate ale unor întâmplări şterse, de-asta căutăm să punem haine colorate şi ne pictăm înfăţişările şi umplem locul analizei cu lipsa timpului, traficul infernal şi nenumăratele responsabilităţi.
Poate n-avem să descoperim mare lucru în acest pas ce ni se pare viaţă, ciclu din diverse etape ce se consumă pe sine cu aviditate şi prea multă forţă, însă avem să spunem că ne-am gândit la asta măcar, şi am mers uneori şi pe sârmă, ocupând locurile din colţ numai pentru a putea apoi vorbi plin şi nu doar aparent. Poate nu-mi vor creşte nicicând din vârful creionului cuvintele aşa cum le văd şi cum îmi înţeapă simţurile, mai ales în zilele astea ploioase, dar ele vor sta mărturie pentru apele ce vor veni să mă cunoască. Căci ce altceva se mai poate forma, visând, dintr-o făină de cerneală şi grafit?
Pe vremuri aruncam pietrele siguranţei şi vocea mea era puternică, până când singură fruntea s-a lovit de sticlele propriei iluzii, iar după ce sângele s-a oprit din curs şi rana a prins coajă toate ideile anterioare s-au micşorat şi-au încăput cu uşurinţă într-un dop de plastic. Din aceleaşi locuri au prins rădăcini câte trei nesiguranţe pentru fiecare siguranţă-bobdemazăre.
Sunt un om al fricilor. Într-o zi am să le scot pe toate la plimbare, să-şi strige pedeapsa în gura mare.