E mereu iarnă. Cuburile trotuarului de ieri se curbau mereu spre stânga, asemenea alunecării unei mâini bărbăteşti pe coapsa rotundă a unei femei indiferente,fumându-şi ţigara aromată pe scaunul înalt al barului, iar retinele ei spuneau călătoria pe o şa de piele, pe un cal negru, printr-o lumină aşa cum îşi amintea că i-au fost insomniile zbătute între degetele duse la frunte,ciocănind încetişor, şi sunetul tăcerii răzbătând de departe, din copil-fată- femeie, şi notele grele ,fiind puţine.
Îţi spun : îmi pare rău. Jocurile s-au culcat pe apa de adâncime mică, în ochiul de culoare fără nume, în care nu o singură dată degetele si-au băgat amprentele pentru a pune carnea peste improbabil, şi a putea spune, ieşind de acolo negru-violete: se petrece ceva cu tine.
Uită-te, fără a te mira : golurile se mestecă cu dinţii din faţă, se scuipă în palme făcute căuş şi se observă sinuozităţile aspre ale trezirilor produse de imagini.
Nu mi-ar fi fost frică, de data asta. E mereu iarnă ,deunăzi mă întreba un puşti la semafor de când e aşa la noi. Cum adică? Unde la noi? Am clipit să îl privesc mai bine şi nu mai era. Am ridicat din umeri, tramvaiul avea un ochi stricat iar din celălalt lumina abia răzbătea prin târziu. Mângâierea unui tramvai a cutremurat şinele, am crezut că nu mai avem să plecăm de acolo, până şi conductorul era nedumerit, în fulgii mărunţi, în frig, în glob, în el.
Miezurile de noapte sunt asemenea castanelor coapte, înnegresec buricele degetelor şi ard cerul gurii. După trei pahare cu vin sec am ştiut exact cuvintele potrivite, le-am ţipat scaunelor pentru oameni mici, fără ca nimeni să întoarcă capul însă, trupurile erau setate aşa, probabil.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu