cry baby cry

Ca niste descantece pluteau cuvintele in aer, si tu plangeai odata cu mormaitul ploii,fara sa stii pentru ce sau de ce, fara gratie si far' de tandrete, fara sa iti intorci privirea din albul peretelui, plangeai pentru tot si mai nimic, printre care si pentru acele corpuri de care oamenii o sa isi aminteasca cu strangere de pumni si durere, cu chinul de a privi fotografii de identificare vechi de mai bine de trei zile, cat se transforma un cadavru neluat in seama atata timp? cu nesomnul de a parcurge, inapoia ochilor, drumul cosciugului si bantuirea intregii mahniri de a nu pricepe si pace.

 Oameni lasati in urma, temandu'se ca ei au gresit, ridicand neputincios din umeri la neobositele intrebari, retorica isi ascute coltii la asemenea evenimente, cerurile se innegresc si tu plangi, ca si ceilalti, ignorant si infricosator. toate punctele de sprijin sunt eterice.

zatul se rontaie cu atentia cuvenita

Lumina se lasa molcom, imputinand visele. Am inghitit un pic, din gingii curge cafea macinata cu o rasnitoare veche si scorojita. Peste umerii tai cad mangaieri cu degete-foarfece, miroase a cald si a neinteles, teribil ai  fuma ,asa cum numai tu stii, lasand plamanii sa se umple toxic, cu patos si incruntari asupra cuvintelor pe care nu vei sti niciodata-niciodata sa le spui sau sa le crezi.

Noaptea trecuse chinuitor, adormisei incruntata pe covorul atos si prea frumos colorat. Nu stie nimeni a-ti confirma daca sunetul ascutit al pasarii neidenficabile e real sau imaginat, dar ti-a zgariat, prelung si adanc, pielea, de la incheietura pana la umar, oprindu-se, tentant si ezitant, asupra gatului, ocolindu-l dupa un cerc pofticios, sfarsind in urechi, cand ai strans din pumni si ai gesticulat furios la pereti si aer si nimeni.

Ai obosit, e aceeasi veche stare de inertie, in care iti doresti sa se intample ceva, insa toti nasturii au fost pipaiti, toate melodiile descusute, toate paginile rumegate, toate simturile incercate, toate semnele urmarite.

 Devine firesc sa ti se spuna stop joc si sa ridici din umeri, sa bei cafele din cani sparte si sa fumezi tigari de imprumut, sa cauti unde ai fost deja de nenumarate ori, sa urmaresti, mental si prost fotografiat, himerele altor oameni, cu care nu ai schimbat nimic, dar care iti sunt prezenti prin decizii transante si aparent asumate, de a avea drept asupra mortii lor. Si tot ce te intrebi, inainte sa (a)dormi e cand si daca si cum are sa inceteze acest sentiment ca habar nu ai cine esti .

mecanica frunzareasca

prima frunza galbena a ultimelor zile de vara a fost observata in compania vantului in sfarsit racoros, alunecand periculos pe bulevardul inca aglomerat.

primei frunze ingalbenite i s-a ordonat sa se aseze in calea ei, strecurandu-i-se molatic intre pasii cinci si sase facuti din statia de autobuz inspre casa, printre felinare si taxiuri. stiau cu totii, greieri, frunza, vant si necunoscut, este ce ii trebuie, e atat de trista, cu ziarul sub brat, mergand usor impleticit, gandindu-se poate cu un secol sau mai mult in urma, si-a capatat deci dreptul de a primi prima frunza petiolata a inceputului de toamna, usor insesizabil, dar prezent, mai ales in calendarele femeilor crestine, ce le tin in piuneze pe peretii bucatariilor.

a luat-o, firesc, doar nu era s-o lase pantofilor grabiti sau rotilor de bicicleta, chiar daca nu stia ca ea e prima, a luat-o si i-a mangaiat duios nervurile usor nervoase, tresaltand parca sub atingerea degetelor cu unghii prea mici si nelacuite.

acasa, inca pe intuneric,a sfaramat frunza cu margini crenate in minuscule geometrii, scheletul format din petiol si nervuri l-a pus deoparte, apoi a mestecat, obositor de meticulos, compozitia a ceea ce fusese, nu demult, intaia frunza a acestei mult prea asteptate toamne.

trepidatie

imi amintesc de ea; ocupase, dupa indicatiile scrise, scaunul din capul mesei, stand cu spatele la fereastra fara perdele, doar un geam mare, proaspat spalat, intre strada si camera. se juca nervos cu furculita si lumina ii trecea prin parul castaniu, pe sub unghiurile miscatoare formate de brate, imbracand-o paralel intr-un calm nedefinit, asa cum acopera gospodinele mobilele, cu cearceafuri. uneori buzele i se deschideau si ma tot gandeam ca vocea ei are sa strapunga aerul, si-acesta are sa cada, tot semistatic, fasii-fasii, la picioarele ei incrucisate. dar nu, doar se strangeau la loc, in ceea ce mi s-a parut apoi un tic, repetitie utila a certificarii unui punct de sprijin, in tot acest proces ce aducea, in pasii inaintati ai dupa-amiezii, cu un proces fara sens.

eu o priveam prin gaura cheii, iar pozitia incomoda imi furnica picioarele, insa nu ma induram sa parasesc "postul" nici macar pentru o clipa, aveam superstitia ca orice miscare avea sa schimbe totul, determinand chiar si disparitia ei in atat de apropiata departare. palmele atingeau lemnul vopsit in rosu al usii cu incrustatii complicate, pe care acum le simteam acide, arzandu-mi pielea si incercandu-mi determinarea.

ea continua sa stea, lumina se rida, planul intunecat aluneca asemenea unui sarpe pe podeaua proaspat lustruita, asteptam si eu, ca si ea, poate treji, poate hipnotizati, sa se sparga ceva, sa intervina un factor exterior, sa tipe o cioara, sa scartaie vreo usa vecina, sa latre un caine, sa tipe un om.

in curand aveam sa dorm, pe pamantul negru inrosit de maci, cu pumnul strans in jurul perfectului cilindru reprezentand un caleidoscop.

e tarziu. noaptea are timbre joase, asa cum se aude, din josul unor trepte in cochilie.

out of faith

ar trebui, în lipsa somnului, să-mi fac bagajul, sau măcar o listă cu cele necesare, oricît de boem s-ar simţi spiritul meu sigur va trebui să-şi schimbe hainele în călătoria de o săptămînă. însă am oprit muzica şi stau şi mă uit pe pereţi şi ascult, imună aproape, zgomotele pescăruşilor. şi mă întreb: ei nu ştiu oare drumul înapoi spre mare? ce oare îi atrage aici, în praf, betoane şi macarale?

pe fundul paharului stau la taifas oameni de zăpadă

întotdeauna am crezut în cuvinte, în capacitatea lor de a schimba sensuri şi în nenumăratele lor înfăţişări. mi le-am însuşit şi am exersat jocul cu ele, jonglînd asemenea clovnilor, pînă azi, cînd alăturarea asta de litere se aşterne în faţa ochilor fără înţeles, citindu-le nu fac decît să mă depărtez din ce în ce mai mult, nu înţeleg şi simt cum alunecă, se contractă, apoi se dilată, mă simt ca la circul cuvintelor, puse în faţa oglinzilor ce distorsionează adevărul.
dar care este adevărul, cînd nici măcar noi nu ştim ce vrem să spunem?

tambourine

sînt aici, cu părul scurt, un joc singur şi întortocheat doar el, după zîmbete de nerecunoaştere în ochii cunoscuţilor, după o seară caldă scăldată în halbe de bere la o masă printre atîtea altele pe o straduţă ca atîtea altele, sunt aici, o străină faţă de mine însămi, cu doruri ce se ridică dintr-odată, nebănuite, ignorate cu atîta uşurinţă în restul timpului, cu idei ce prind aripi doar datorită nepăsării, nu-mi pasă şi nu-mi pasă nici de acest sentiment, sînt un mare gol, adînc, sînt stînca pe care o sperie preferinţa pescăruşilor pentru macarale, sînt un breton scurt de după care nu se poate ascunde decît unghia degetului mic, sînt oboseală, gust amar de bere, sînt un ghem încîlcit de nedumeriri şi false siguranţe.
părul îmi spune întreaga poveste, dar mie nu îmi plac oglinzile, nu ştiu să mă privesc în ele asemenea oamenilor în dimineţile de dinaintea zilelor lungi, eu îmi fac oglinzi din cuvinte decupate, din zmee îmbibate în cafea şi din note muzicale plouate cu găleata din penele bufniţelor.
sînt un străin cu adresă şi familie şi prieteni şi picioarele pe pămînt şi tot ce-mi doresc, mai ales cînd de pe tăblia mesei îmi zîmbesc halbele golite, este să coboare un mănunchi de baloane în culorile curcubeului, să mă ia de mîna de pe care lipseşte de o bună bucată de vreme inelul cu păianjen şi să mă ducă.

iată-i, zgîrie deja pereţii speriaţi ai timpanului, nici nu am apucat să bag capul sub pernă. cercănele au să miroasă a dor de mare şi a sechestrare.

filosofii pe stil pueril şi nocturn

îmi cresc noaptea din timpan ciocuri ascuţite ce cască pentru a înghiţi sunete de trompetă pierdute prin alte zile, din cele stivuite la grămadă, îmbrăcate toate la fel, zile-indigo, cu cifre întoarse pe dos şi pietre culese de pe jos şi păstrate la intervale egale şi temperaturi minime.
scriu degetele fără capul meu, aşa-s de neascultătoare, am să le pedepsesc, cînd le voi prinde în derivă, să tasteze telecomanda, dar nu mai mult de cinci minute, poate chiar şi mai puţin, dacă îşi vor recunoaşte nesupunerea şi vor cere iertare.
cineva îmi spune "bună dimineaţa!" şi aş vrea să nu ştiu cine e, să mă pot întoarce la acel punct, prea îndepărtat de acum, în care nu ne cunoşteam şi totul mai avea o şansă.
fac baloane de săpun, e simplu uneori să zîmbeşti.
cumva, încrederea în bine nu mai are cum să dispară de acum încolo, sînt propriul punct de sprijin şi deznădejdea totală nu are cum să-şi mai găsească aici loc nici măcar pentru un scurt popas.

aburi

nu m-ai văzut azi, am trecut de atîtea ori pe lîngă tine căutînd în privirile oamenilor grăbiţi cuvinte cu care să-ţi pot atrage atenţia, deşi erai acolo, în sfera ta încîlcită cu atîtea poveşti, aşa cum te găsesc din ce în ce mai des, departe de tot ce înseamnă asfalt pavat şi mese multe cu zgomote de jur împrejur. îmi era drag scrisul tău nervos şi aş fi vrut să pot vibra şi eu la fel, asemenea creionului acela cu vîrf tocit. mi-am exersat zîmbetele din recuzită în vitrinele neşterse de praf, cu manechine obosite şi fardate în culori ieftine, apoi m-am oprit pentru o clipă lîngă omul cu pălărie-circuit, pe borul căreia un şoricel îşi limita întreaga lume. mi-am imaginat cum, ţinîndu-te în braţe ai să începi să tremuri şi-au să-ţi crească fulgi de zăpadă pe şira spinării şi din vîrfurile degetelor ţurţuri lunguieţi şi ascuţiţi, şi cu cît te voi strînge mai tare cu atît va creşte mai repede gheaţa ca o pojghiţă pe trupul tău.
te-am găsit pe seară la aceeaşi masă, te salutau amici şi tu le răspundeai tăcînd, dar nu se supărau, îţi ştiau excentricităţile, nu se mai mira niciunul de ce la picioarele mesei se întindea o băltoacă.

nici măcar nu mai doare, atît e de gol aici.

zig-zag

Deşi ajunsese în sfîrşit acasă, tot ce putu face fusese să se aşeze pe geamantan, ca şi cum ar fi călătorit cu trenul şi nu ar fi avut loc, aşezîndu-se pe platforma dintre două vagoane, cu bagajul pe post de sprijin.
Aerul era închis, cum să fi ştiut ferestrele singure să se deschidă măcar o dată la două zile? Îi fusese dor şi acum nu mai ştia de ce, sufocarea ocupa abuziv plămînii, din cauza prafului des vedea ca şi cum ar fi purtat în jurul ochilor o bucată de nor.

Camera se făcu din ce în ce mai mică, pierdu într-un timp minor majoritatea trăsăturilor, se contractă, răbufni, se ghemotoci, cu tot cu paturile suprapuse, lampa de birou, cărţile,şifonierul plin cu haine, creioanele şi ascuţitorile,pînă ajunse de dimensiunea unei pufarine, abia culeasă din punga ce-o cumpărase în tren, de la un vînzător ambulant.
Ar fi vrut să răstoarne lumile aşa cum o făcea în copilărie cu turnurile înalte din cuburi, să fie de ajuns o fulgerare de mîini, o apăsare tăioasă, şi iată, cuburile colorate sînt împrăştiate, gata să se asambleze iar şi iar, pînă la somnolenţa imaginaţiei.
Oftă şi înghiţi ultima pufarină geometrică.

M-am cocoţat în vîrful degetelor de la picioare şi trasez cu cretă galbenă o lună rotundă, liniştită, plină de ea.

Vor fi urechile, cele ce vor decide, ştia asta.
Da, oricît de bizar ar părea, ea avea să aleagă după urechi, abia apoi urmînd, aleatoriu, simţul umorului, sinceritatea,înălţimea,bunul-simţ,numărul de la pantofi,cărţile preferate,hainele, încrederea şi culoarea ochilor.
Încercase mult timp să-şi nege această atitudine,această trăsătură atît de nelalocul ei în societatea de azi, de fapt dintotdeauna; cu toţii ştim că e absurd să alegi un om după urechile cu care a fost înzestrat, mai ales cînd e atît de evident că nu ţine de noi, nu ne putem alege un material, o culoare, o formă potrivită, pentru ca apoi gusturile noastre să se reflecte în bătăi accelerate de inimă.
Nu e ca şi cum urechile s-ar regăsi în clasificarea personalităţilor de care dispun oamenii, vrăjitoarele nu ghicesc viitorul în ele, iar de cele mai multe ori sînt organe nebăgate în seamă. Poate de asta ea aşa va alege.
S-a întrebat de multe ori, cum are să fie? nu are limite clare, să fie mici şi delicate, lipite de pielea capului sau clăpăuge, cu lob perforat sau nu, ascunse de podoaba capilară sau lăsate la vedere, cumva impudice?
Cînd vorbeşte cu cineva nu se poate abţine şi se uită la urechile respective ca şi cum acestea ar fi căpătat şi simţul vorbirii,omul trezindu-se dintr-o dată cu trei guri, cea reală cu totul ignorată, pe cînd celelalte, pseudogurile, aproape că se înroşesc de filtrele prin care sînt trecute, simţindu-se analizate pînă la ultimul por.
I se întîmplă uneori să fie luată la întrebări,oamenii nu suportă atîta atenţie acordată unor urechi, se întreabă probabil dacă nu le-au curăţat bine sau dacă nu cumva li se plimbă de-a lungul lor vreo omidă păroasă sau poate ţopăie un purice.
Nu s-a gîndit niciodată să îmbrace adevărul în haine comune, cu care să nu-i sperie, cu care să nu-i determine să o evite, considerînd-o, deci, cel puţin deplasată.
I-a fost recomandat chiar şi un consult psihiatric, ca şi cum privitul atent al urechilor este întrodus în vreun manual drept tulburare.
Poate chiar e.
Poate după un consult minuţios şi o exemplificare a "apucăturii", medicul, gînditor, i-ar explica o minoră defecţiune la nivelul unor sinapse, o prea mică/mare concentraţie dintr-un anumit neurotransmiţător, o rotiţă ale cărei zimţi s-au tocit, etc. I-ar prescrie ceva, un agonist al acelor receptori, ea nu ar reţine exact, ar fi doar îngrijorată, dacă se vindecă, cum îl va mai găsi?

dorinţe de neîndeplinit

vreau un balon cu heliu şi sandale colorate, vreau să mă găseşti oriunde m-aş ascunde, vreau cercei din cireşe şi teancuri de cărţi, vreau întrebări puse cu ochii şi răspunsuri ezitante din vîrful buzelor, vreau cîntece pe jumătate fredonate şi covrigi calzi din care macul se agaţă prietenos de dinţi, vreau filme alb negru în camere multicolore, vreau să mă ţii de mînă cînd traversăm pe verde, vreau teatru de degete şi pumni de tei din care să ne îmbătăm, vreau insomnii cu cearcăne de ciocolată şi bărcuţe din poleiala argintie, vreau un kilogram de mare într-un borcan transparent şi o meduză zîmbăreaţă, vreau boabe de cafea prin toate buzunarele, vreau hărţi indescifrabile ale traseelor din noi, vreau roiuri de fluturi din care să ameţim, vreau după-amiezi umbroase în care degetele se joacă de-a v-aţi ascunselea de după firele de iarbă, vreau un buton din care să reglăm intensitatea soarelui. iar pe lîngă toate astea, vreau să cred că nu-s doar cuvinte.

warning signs

În aburii leneşi ce cresc din smalţul căzii îmi înfig adînc tălpile crăpate de nanoacele prin ale căror goluri nu se plimbă acum decît degete butucănoase şi orbecăitoare. Se rup fîşii înguste de aer condensat pentru a împacheta cochet toate urmele ce m'ar putea incrimina, nu o să mă poată nimeni acuza de plimbări prin lanuri verzi şi înalte, mîngîiate de vînt şi de piele,sau de cocoţatul retinei pe florile surprinse azi a fi aprins crengile de lumini albe presărate discret cu buline colorate.
Pe suprafaţa riglei, segmentată în kilometri din punctul de vedere al unei furnici, patinează mărgele rotunde în care se oglindesc, deformîndu'se, impresiile unei încercări eşuate de a scrie coerent.

pull me through

Jumătate imperfectă de dimineaţă cu jumătate de om treaz, sub o jumătate de cer senin, gustînd pe jumătate cafeaua fierbinte, simţind doar pe jumătate lumina şi trezirea, cu ochii sufletului deschişi într'o jumătate de romb zdrenţuit, asemenea unei petale de lalea modificată genetic.
Nu'ţi face griji, păreau să'mi spună aceste jumătăţi în timp ce le sfîrtecam miezul, la un moment dat ne vom aduna cu toatele, fiecare pietricică la locul ei, fiecare culoare acolo de unde a plecat, fiecare sunet în ritmul potrivit, fiecare cuvînt în povestea care merită. Dar pînă atunci, pînă cînd ne vom uni în acest întreg imbatabil, învaţă să trăieşti şi aşa, cu totul đin multe jumătăţi nelalocul lor.

no longer ahead of the game

Intră, te rog, nu sta în uşă, se face curent. Tocmai ce'am pus apa la fiert pentru ceai, vrei şi tu unul? De tei nu am, nu'mi place gustul, cel pe care îl beau acum e de marţipan, uşor amărui, cît să'şi lase amprenta asupra papilelor gustative. Da, am şi pricomigdale, ce coincidenţă plăcută, nu? Te'ai tuns sau mi se pare mie?Îţi stă bine aşa, cu el mai scurt, te întinereşte, parcă îţi luminează şi privirea. A trecut ceva timp de cînd nu ne'am văzut, nu? Parcă astă toamnă, eu ieşeam din librărie, cu gîndurile împrăştiate, ca de obicei, era să nu te observ, ca de obicei, dar tu te'ai oprit, deşi mă văzusei doar cu coada ochiului, şi ai avut reacţia aceea a ta, ca şi cum mai obişnuiam încă să vorbim, să ştim unul de altul. Am vorbit puţin, eu mă grăbeam, tu ai mai fi stat de vobă la colţul străzii, te'am simţit, dar nu puteam, nu după ce atîta vreme te căutasem în fiecare cafenea, librărie sau sală de teatru, cu speranţa atîrnînd de un fir de aţă. Acum, iată'te bătînd la uşa mea, exact cum mi'ai spus că vei face. Poate crezi că am uitat. Asta sperai, nu? Să mă poţi lua în braţe, să tac şi să ne împăcăm, fără să mai discutăm vreodată despre trecut, să'mi citeşti iar poezii în timp ce întunericul îşi desface încet aripile prin ţesătura perdelei, să aranjăm cărţile alandala, să ne uităm la filme alb-negru şi să te surprind dormind, să plec de lîngă tine dimineaţa şi să nu mă simţi, dar apoi să'mi citeşti, cu glas de copil fericit, bileţelul lăsat de mine între paginile cărţii de poezii. Ai venit cu acest gînd, crezînd că pot uita. Ce'i drept, s'a pus praful peste acel timp, nu'l mai simt muşcînd din mine, nu mă mai răneşte, sînt doar amintiri şi un fragment din mine, dar nu pot să reiau, ar fi stupid din partea mea. Nu'mi spune că te'ai schimbat, amîndoi ştim foarte bine că aşa ceva nu e posibil, şi pînă la urmă, de ce eşti laş? De ce îţi e frică de te întorci la mine? Eşti singur? Nu'i nimic, cu toţii sîntem, mai mult sau mai puţin. Nimeni nu te înţelege aşa cum o făceam eu? Nimeni nu mai inventează pentru tine poveşti pe pereţii camerei? Nici eu nu aş mai face'o, să ştii, umbrele sînt trecătoare şi ne păcălesc tare uşor, acum poveştile le citesc doar din cărţi, unde sînt concrete, scrise negru pe alb.
Aşa că mai bine hai să ne bem ceaiul şi să vorbim banalităţi. Îl vrei cu miere sau zahăr brun?

pînze de păianjen

De ce nu pleci nici măcar din singurătăţile mele? De ce atunci cînd simt, inutil, că nu mai pot, revin cu paşii amintirilor pe acea saltea verde pe care am construit o broască ţestoasă, eu eram carapacea şi aveam să te ocrotesc, de ce nu a fost niciodată invers?
Salteaua verde, joasă, în suprafaţa ei moale alergai cuvinte desprinse din poezii, eu te ascultam furîndu'mă mie însămi, punînd deasupra fiecărui cuvînt cîte o bucată de carne.
Mă pîndeau pe la colţuri, acolo unde lumina lămpii nu ajungea, monştrii cu ochi hipnotici, care'mi şopteau că nu'i decît fum în camera asta; într'o clipă te vei deşira şi vei pluti spre fereatră, luînd cu tine, în ambii pumni, cuvintele din poezii şi carnea din mine. Bineînţeles, nu îi credeam, ochii tăi erau prea albaştri, tăcerile prea pline, şoaptele prea înfiorătoare.
După nouăzecişişase de clipiri însă, genunchiul tău stîng a prins a se desfăşura, urmat de braţul drept, eu eram paralizată. Ultimele au plecat sprîncenele, arcuite rotund, asemenea unei retorici.
Şi paginile cărţilor s'au lăsat răsfirate de'o pală de aer un pic rece, ce le'a mînat cu îndemînare, trăgînd după ele fîşii de carne.
O pagină am reuşit să păstrez, litere negre de cărbune, de care mi se lipise, albit, sufletul :

"Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară."

(Marin Sorescu)

provocare

dacă ai să mă întîlneşti, din întîmplare, pe stradă, privind concentrată fără să văd nimic, ai să mă iei în braţe, doar atît?
ai să ştii să taci, doar să îmi pui palmele reci pe obraji, să înjumătăţeşti un zîmbet amărui, să mă priveşti de departe, de demult?
să mă laşi să plîng cutremurat, să mă strîngi din ce în ce mai tare, să stai într'o mulţime de oameni doar cu mine?
ai să ştii să te apropii tiptil de sufletul şi demonii mei?
ai să ştii să mă laşi să fiu eu, pînă la sfîrşit?