Deşi ajunsese în sfîrşit acasă, tot ce putu face fusese să se aşeze pe geamantan, ca şi cum ar fi călătorit cu trenul şi nu ar fi avut loc, aşezîndu-se pe platforma dintre două vagoane, cu bagajul pe post de sprijin.
Aerul era închis, cum să fi ştiut ferestrele singure să se deschidă măcar o dată la două zile? Îi fusese dor şi acum nu mai ştia de ce, sufocarea ocupa abuziv plămînii, din cauza prafului des vedea ca şi cum ar fi purtat în jurul ochilor o bucată de nor.
Camera se făcu din ce în ce mai mică, pierdu într-un timp minor majoritatea trăsăturilor, se contractă, răbufni, se ghemotoci, cu tot cu paturile suprapuse, lampa de birou, cărţile,şifonierul plin cu haine, creioanele şi ascuţitorile,pînă ajunse de dimensiunea unei pufarine, abia culeasă din punga ce-o cumpărase în tren, de la un vînzător ambulant.
Ar fi vrut să răstoarne lumile aşa cum o făcea în copilărie cu turnurile înalte din cuburi, să fie de ajuns o fulgerare de mîini, o apăsare tăioasă, şi iată, cuburile colorate sînt împrăştiate, gata să se asambleze iar şi iar, pînă la somnolenţa imaginaţiei.
Oftă şi înghiţi ultima pufarină geometrică.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu