şi nu ştiu cum, dar cînd am ridicat ochii de pe furnicile aranjate cu sens pe foile de celuloză, tramvaiul se prefăcuse într-un cîmp lung şi lat, cu iarbă înaltă, de-mi mîngîia şi genunchii, şi cît puteai cuprinde cu ochii te înecai în verde, asta dacă nu adormeai cu nasul proptit în petalele subţiri ale macilor contrastanţi; la picioarele firelor de iarbă se găseau ciuperci minuscule cu pălării moderne, una din ele evidenţiindu-se prin pălăria de pirat, de-a dreptul înfricoşătoare.
pe cîmpul acesta îl veghează de deasupra un cer diafan, prin gîndurile căruia nu bîntuie niciodată niciun pescăruş, doar nori cu bărbi albicioase se mai plimbă din cînd în cînd, la ora siestei.
şi nu ştiu cum,dar cînd am ridicat ochii de pe spinarea unei furnici se încruntau la mine două sprîncene stufoase, de-mi venea să rîd, aşa erau de expresive şi mustrătoare, şi-apoi şi-un deget arătător: coboară!nu vezi că tramvaiul a ajuns la depou, să se odihnească şi el?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu