prea miroase a tei pe tălpile noastre oarbe prin crăpăturile cărora ni se scurg, asemenea firelor de nisip, viziuni împotmolite şi alfabetul pe care nu-l vom cuprinde niciodată întreg, căci ăsta-i, poate, singurul farmec, să căutăm.
prea miroase a tei în pumnii mei încleştaţi, de-ar putea vorbi ar spune că ce bine e să taci, cuvintele ne sărăcesc esenţa şi ne duc pe drumuri greşite.
prea miroase a tei, aici, în noi.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu