Se aşezaseră cu toţii pe jos şi aşteptau. Erau mulţi, abia aveau loc pe teritoriul restrîns al inimii.
Veniseră la judecată, fără vreun sentiment de vinovăţie însă. Aşteptau.
Primiseră înştiinţările în acelaşi timp;erau scrise cu suc de cireşe şi prinse cu ace de arici ieşit la pensie.
Aşteptau ca unul din ei să se ridice şi să vorbească. Sau să plece. N-avea niciunul curaj să înceapă, se uitau pe sub sprîncene la vecinii din dreapta şi stînga în tăcere frămîntată, cu şoapte exterioare lor.
Umbrele se scurgeau de pe pereţii înroşiţi, amestecîndu-se între ele, asemenea legumelor pentru salată. Nu-şi mai putea revendica nimeni umbra, pînă atunci atît de credincioasă. Umbrele tuturor celor de acolo se uniseră şi oricare ar fi fost verdictul, orice decizie s-ar fi luat, o fărîmă din fiecare ar fi rămas pe loc.
Aşteptarea ar trebui să nu poarte ceas la mînă, să nu vadă soare şi lună, să nu cunoască anotimpuri, să nu spere, să nu se încreadă, să nu fugă.
De aceea aşteptarea plecă prima, ştiind că îi va uimi pe toţi. Ăsta va fi fost ultimul ei joc, plin de dramatism.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu