nu ştiu cum, voiam să scriu despre altceva, dar acum nu fac decît să mă gîndesc la corcoduşe, la pulpa lor tare şi acrişoară, la mulţimea de mărgele verzi şi lucioase pe care le mîncam aproape pe nemestecate, de cele mai multe ori cu sîmburi.
mi-am amintit azi cum e să rîzi din tot sufletul, pentru o joacă de cuvinte, mai degrabă monolog comic, din care am rupt, cu poftă, felii imense de rîs, ca pe o gură mare de libertate şi bucurie, fără motiv anume.
şi înainte de rîs a fost semnul, cartea stingheră de pe un raft dintr-un anticariat de pe lîngă nişte coloane, ce mă aştepta, şi abia i-am auzit glasul stins, acoperit de timp şi uitare, abia mi-am făcut loc cu ochii în ea, abia am recunoscut forţa ce o aveam cîndva, de a asculta sufletul unor cărţi. înainte de rîs a fost zîmbetul rotund şi drag al regăsirii, a fost semnul meu de Sînziene.
iar după rîs, cînd încă îl simt la pîndă, prin ungherele sufletului, rămîne ziua constatării fireşti a schimbării, sau mai degrabă a regăsirii de sine.
şi nu-s singură. şi fricile se împart de-acum la doi.
şi ştiu că voi mai rîde, chiar de va fi cu tristeţe. dar măcar va fi adevărat, şi nu rîs cu mască.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
sa-mi fac timp sa te citesc mai des pentru ca te citesc oricum cu drag.
Verde Ursuz, tare bine sună cuvintele tale, răstoarnă-le în oglindă şi zîmbeşte-le :)
will do. :)
Trimiteți un comentariu