fantastic

Au să vină Sînzienele şi nu am să-ţi pot vorbi atunci de ele, căci timpul e din ce în ce mai puţin, e stranie alunecarea, aproape perceptibilă fizic, epuizarea sa atunci cînd vine vorba de noi.
Şi n-am să-ţi pot şopti, cu frică şi încredere, că-ţi poţi dori orice în noaptea de Sînziene, se deschid cerurile şi totul devine posibil.
Să te gîndeşti bine la ce vrei,nu ai multe şanse, să-ţi deschizi sufletul pentru a crede în magie şi ursită, să nu te întrebi nimic pămîntesc.
Are să vină acea noapte şi nu voi şti unde să te găsesc, şi-mi va părea rău că nu am apucat să-ţi spun de atunci; m-am lăsat dusă de evenimente şi de concret, şi am uitat, aia era şansa de a-ţi spune să crezi în semne, să lăsăm măştile, să nu ne poticnim de oameni şi reguli. De asta îmi pare rău, nici măcar jucîndu-ne nu ne-am asumat lucrul ăsta cu totul, să ne fi jucat pe de-a întregul, asemenea unui cerc complet, fără fisură şi deci fără ieşire. Pînă şi acolo, în spaţiul creat doar de ideile noastre, am lăsat să intre monştrii.
Nu am apucat să-ţi spun, şi-mi pare tare rău. Aşa cum am ascuns multe altele, amînîndu-le, tocmai eu, cea fără timp.
Are să vină noaptea de Sînziene şi eu nu am apucat să-ţi spun mai nimic.
Se deschid cerurile, ştii? Şi ţi se poate îndeplini orice dorinţă, numai să-ţi doreşti curat, cu sufletul, şi să crezi, să crezi pînă la a te dezice de tot restul, să poţi aştepta, să negi rolul timpului, să stai în afara lui şi să-i scoţi limba, să aştepţi cuminte, fără spaime, fără ezitări, să crezi cu tărie de piatră.
Vine noaptea de Sînziene şi nu ţi-am povestit de ea, atunci, cînd aveam timp la dispoziţie. Aş fi vrut să ştii, să priveşti cerul şi să nu te întrebi nimic.
Doar să crezi.