incercare de spontan

Lui I. nu-i ascunsese niciodata nimic, nu intentionat cel putin. La fiecare cotitura brusca ,impaiata in sperietoare de ciori, pe care o lua viata ei, isi dorea, mental si mai ales sufleteste sa-l stranga de incheietura subtire, sa-l traga de parul acela incalcit, sa-si infiga dintii in zambetul lui pasnic; uneori chiar sa-i loveasca absenta de pe trotuare, dintre cearceafuri, din ibricul de cafea pentru o singura persoana.

Cu toate astea, se infiripau unele momente cand il uita pe I., in niciun caz intentionat, dar cand si cand veneau cocorii si cerul se asurzea sub tipete si soprane, iar atentia ei se indrepta concentrat spre minuscule informatii, ca de exemplu denumirea licuricilor de noapte, povestea inventarii ghilotinei, dezbaterea accesului fructelor in rai, si toate aceste forme de distractie, lasand firele lui I. cumva suspendate, dar nu si uitate.

Erau putini pasii pe care-i facusera impreuna, cuvintele ar fi putut incapea cu usurinta in trei buzunare si un pantof fara toc, noptile capatau forma lichida si se prelingeau sub unghii, lasandu-le miros usor de iarba si lacrimi.

Stia ca I. nu se gandeste la ea. Evita sa-l intalneasca, s-ar fi purtat iar ca o salbatica, inmarmurita si complet tacuta, ca si cum s-ar fi putut transforma, spontan, in piatra.

Cu toate astea, senzatiile sunt acute, si daca ii sunt de ajuns, cine poate spune ca nu sunt adevarul ei?

( pe I. nu-l cunoaste nimeni, si-l coloreaza ea din bucati de sticla, ceruri si colivii )

aprilie paralel

cum se infioara luminile sfasiate de nuanta, mergand asa, agale, de-a lungul zilelor, strivindu-si mucuri de tigara si umplandu-si pumnii cu aerul ploios si un pic ierbos.
cum se aduna, ca-ntr-o matca,cazaturile sigure ale randunicilor,venind de departe, in urma ecoului. de-abia apuca cerul sa se apropie de fruntile noastre, sufland fum nervos se interpun nori negri, doar din orgoliu.

e liniste, e cald, lumina e bolnavicios de incruntata, cu toate astea iti cere parca sa-i dai o imbratisare, asa cum poti tu, chiar si cu mainile la piept, in semn de autoaparare.

aprilie,acum doi ani, era altfel. pe atunci exista inca, la fel de palpabila ca resemnarea de-acum, posibilitatea. si povestea scafandrului, cu toate celelalte completari ce murmurau ca are sa fie, curand, altfel.

acum doi ani, aprilie a deschis ochii si m-a privit pe mine, nu stiu de ce. am mancat pietre, tu le dadeai de-a dura prin cuvinte.

cele spuse de foc

se poate sa fie doar din cauza febrei, acest suvoi de ganduri, prinse in miscare browniana, prin crapatura ferestrei intra incipientul aer de primavara, e foamea mea vesnica de tine, inca dinainte de a-ti spune un nume si doi ochi albastri, inainte de a-ti scrie ghicitori printre ridurile palmelor, inainte de a-mi masura necredinta in perioadele de furie pentru tine.

se poate sa fie din cauza amiezii tarzii ce ma gaseste inca in pijamale,cu capul greu si orbite arse, cu oasele rigide si toata pielea calda, nu mai pot ghici demult ce faci tu si daca din casa noua asculti inca masina de gunoi ce obisnuia sa intervina in visul inca diminetii dinapoia pleoapelor.

se poate sa fie din cauza noilor mele pseudoreguli, cu creionul pe hartie imi iese ca nu am stat suficient nici eu si ca, incurcata in aceiasi scaieti ai monstrilor, nu am stiut sa spun : "eu sunt aici". se poate la fel de bine ca maine totul sa fie, ca si pana acum, doar praful de pe cutia cu vise.

cernut

imi e inca drag de tine, baiete din hasurat de carbune, caruia vocea i se aude limpede doar intre peretii poeziilor. ti-as trece caldura prin varfurile degetelor nelinistite atunci cand strabat, de la barbie pana la parul-carlionti, toate nesomnurile pitite in pori. ma uit la tine prin timpul masurat intr-un an si uit de tine prin tacerea masurata dintotdeauna, chiar si pe vremea pasilor potriviti pe aceleasi scanduri si sotroane. esti mic acum si doare cum niciunul nu si-a inchipuit, si eu nu am spus nimic, cu ce folos sa fi vorbit cand viata si moartea te inconjurasera amandoua, cu ochii bulbucati?

daca s-ar putea, as impacheta o imbratisare intr-o coala de hartie alba, fara niciun desen, fara nicio infloritura, o imbratisare grasuta si puternica, sa te ia de umeri si sa te lase fara rasuflare atunci cand ai deschide plicul fara niciun scris pe el, caci postasul as fi chiar eu, numai ca n-as vrea sa ma vezi, prea drag mi-ar fi sa nu ma mai desprind de tine apoi.


strazile , intre noi, stau drepte si aglomerate, fara ca niciun calator sa se gandeasca la pasii lor ca fiind zgomote impotriva tacerilor mele pentru tine. si ia te uita, in structura tacerii e cel mai mare zgomot zguduitor, e palpitatia inimii cand ma gandesc cum ti-as prinde, acum, lacrimile in palme si apoi te-as ciufuli, apoi o vreme doar te-as tine de mana,in static.

dorul de a dur(e)a

multi oameni iti spun multe cuvinte, de-ar putea ti-ar face o armura din ele, sa nu-ti mai plangi durerea pe la incheieturi. sunt atat de multi oameni, cu gandurile cusute de teaca mielinica, de-ai vrea sa-i vezi pe toti in acelasi spatiu ti-ar trebui un camp de iarna, cu pamant tare sub intinsul zapezii.
e mult ce desparte cuvintele pe care ti le scriu de peretii ce-i porti in loc de piele, asta e ghinionul de a vedea in ferestruicile cu geamuri clare, mecanismul nu-i deloc complicat, insa eu nu ma pot resemna in fata opacului.
si uite-asa apare, cu zambet candid, tacerea.
tacere ce nu are nici gesturi,nici ochi, nici ganduri care sa o strabata, e doar ea si sta dreapta, intr-un car cu fan ce merge la deal, sa apuce apusul rosu.
asa ma gandesc uneori, ca si tu, dintre atatia oameni cu atatea cuvinte, te opresti ascultand ritmul de tic-tac nemasurat al tacerilor ce se aduna, in stive, iti duci mainile la urechi si devii surd la multele cuvinte ale oamenilor multi.
te doare, static si crud, e durerea dezlipirii omului din carnea ta cea mai de pret, ti s-au umplut apele albastre ale ochilor mici cu varfuri de munte si ti s-au ridat si mai mult interiorul palmelor, strangand dorul asemenea unei vesti negre scrise pe-o hartie alba.

pentru I., cel ce măsoară cu o sfoară timpul

un cerc imperfect din care fiecare se sustrage prin fumul ce prinde densitate cât mai grea chiar sub forma acestei imperfecţiuni. priviri ce spun mai mult prin dilatarea timpului ce se aprinde in sunet de geam trântit si mâini surprinse prin perdeaua verde ruptă.cuvinte aruncate asemenea unui frisbee, intoarse doar cu putere inzecită, din aliajul format in fugă, la temperatura deciziilor luate pripit dar cu sufletul impăcat pentru uitarea ce are termen de asteptare un an.
cu toate astea,cu vârtejul ultimelor zile, cu fugile ce mi-au ţinut gândurile pe drumuri paralele cu tine, este de ajuns să fie o furnicădesecundă liberă si uite,te ivesti, zâmbind, imbrăţisându-mă, dansând cu mine, privindu-mă cu abisurile acelea albastre si jucându-te. se sparg treisutecinci pahare in fiecare moment in care tresar simţindu-ţi ridurile palmelor si mi-a fost atât de dor de tine.
da, asta e, de undeva, de dedesubtul unei carapece de ţestoasă, de sub pene de bufniţă, de sub pielea alunecoasă a unei foci, din culoarea verde a unui pinguin, de sub trompa unui elefant, din cochilia unui melc, atât si nimic mai simplu, mi-a fost dor de tine, I.
si cum stiu că numai un petic din tine n-are să-mi ajungă nicicând, oricât as vrea să pot fi asa, să-ţi zâmbesc din când in când si să ne jucăm de-a alţi oameni, in locul provocării cu ziua de joi, ţi-am propus să nu mai vorbim un an.

si aveam de gând să te chem in gară, cu zece minute inainte de plecarea trenului, un personal oarecare, să ne intâlnim in vagonul cu un număr oarecare, cu o cafea aburindă si emoţii in toată fiinţa mea tremurândă. să-ţi spun : am luat bilete până la staţia X, dar uite, alege un bileţel cu un număr si vom cobori in staţia corespunzătoare numărului; poate doar o gară mică, prăfuită si uitată, cu atât mai bine, să nu fie de văzut decât o scoală cu pereţi scorojiţi si un magazin cu trei mese afară, mese de plastic, albastre, cu scaune de alte culori si pungi cu făină, mălai, sticle cu ulei, asezate caraghios lângă sticlele cu bere, rom si apă minerală.
cât ţi-ar fi plăcut acest joc, o stiu incă de când mi-a venit ideea, si numai acest fapt, al gădiliciului gândului m-a făcut să mă simt vie. asemenea unui copil te-ai fi bucurat, asa cum o faci mereu, dar mai ales pentru lucrurile astea, ce te mai pot surprinde pe tine, om greu de impresionat cu adevărat, să ajungă acolo, in măduva oaselor. a, da, ţi-as fi dat un vocabular, stii, cum aveam in clasele mici, de ne notam pe filele dictando cuvintele necunoscute si definiţia lor, si-aveam să ne notăm, eu in al meu si tu in al tău, toate cuvintele caraghioase ce aveau să ne treacă prin cap, ca apoi, la intoarcere, să facem schimb si să râdem.
si aveam de gând să nu vorbesc despre trecut, să nu intreb de ce, cum sau când. aveam doar să te privesc, tăcând, ascultându-ţi linistile, abia ce-mi dau seama că desi imi spui că te cunosc foarte bine, uite, linistile nu ţi le stiu, nu stiu ce increţituri poartă ochii tăi atunci când pe dinăuntru se potolesc apele. te-as fi rugat apoi să-mi construiesti o barcă din hârtie, am incercat zilele trecute sa fac una si mi-am dat seama că nu mai stiu plierea corectă a foii. iar tu, concentrat si un pic amuzat, mi-ai fi arătat, apoi ai fi deschis cartea verde la intâmplare si, cu lăsarea serii si a oboselii, mi-ai fi citit, la ureche, furnici de rime.asta ar fi fost joia.
ţi-am cerut o zi, crezând că-mi va ajunge. dar să te văd, acolo, pentru mine, după atâta timp de gol, presărat doar din când in când cu semne si gesturi pline, a fost momentul certitudinii.
un an. imi e frică si nu-mi e.

Marin Sorescu, despre simplitatea existenţei

"Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră."

"Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă."

nehotărâre

să scriu sau nu despre texturile stranii pe care le-a incercat ziua de azi asupra pielii mele, infiorând-o si infrigurând-o, când am iesit să urmăresc norii, prea iesiseră in număr mare ca să nu trezească suspiciuni.
să scriu sau nu despre senzaţia de viu când de dimineaţă mi-am afundat degetele in esarfe cu modele si culori pentru fiecare dispoziţie, cu gândul bucuriei de camuflare sub haine suprapuse.
să scriu sau nu despre rochia galben mustar si sosetele roz inchis din picioare,una pe dos, una pe faţă, in timp ce firul memoriei vibrează precar sub greutatea acelei clipe prăfuite când mi-au fost dăruite.
să scriu sau nu despre faptul că m-am gândit la tine, la greseli,la abateri de la joc, la cartea cu coperte verzi din care iţi lăsai vocea sau sufletul să-mi recite târziu in noapte, iar cuvintele, prin difuzorul telefonului, se condensau,pătrunzând adânc si spulberându-se in frici. cartea cu coperte verzi,de care mă feresc, până am să-mi fac curaj să ţi-o inapoiez.
să scriu sau nu, planurile alunecă unele in altele, se suprapun pe alocuri, mi-am afundat azi piciorul stâng intr-un morman de frunze, au scârţâit sfâsietor, ca si balamalele unei usi vechi sau ca si durerea nestiută a unui om.
să scriu sau nu despre povestea scafandrului, atât de copilăreste imaginată atunci, când adunam pietre in stomac de-a lungul zilei, pentru a ridica ziduri in jurul viselor pe timp de noapte.
să scriu sau nu. e totuna,probabil.
e frig si e bine,au venit norii purtători de sprâncene incruntate si cărunte, a venit si vântul cu sunete caleidoscopice.

acumulare de arici de mare cu radiolele în conexiune

asa isi anunţă somnul absenţa, mai să mă si sperie, când deschid ochii si-mi găsesc pijamalele desenate cu titlul de mai sus, in timp ce din urechi incep să-mi fugărească valurile pe care ochii nu le-au văzut, si cearceaful are personalitate si devine barcă, iar cele două perne inflorate, iată, se transformă cât ai bate din palme in vâsle.
să dea magia să nu intru la apă, mai ales când trezirea e punctată de pescărusii din real, sfădindu-se dintotdeauna chiar aici,lângă fereastra unui etaj trei, al unei scări trei, al unui bloc de pe o stradă cu nume de poet.
n-are a face că nu stiu să inot si valurile continuă să răbufnească, ca si cum de acolo, de undeva aproape de centru, s-a pornit o furtună ce, concentric, are să ajungă si aici, prin pavilioanele auditive cu care am fost hărăziţi, să ne ascultăm vorbind, soptind,iubind, cântând, plângând, pentru ca apoi toate acestea să ajungă de unde vin valurile si să-si spargă cochiliile prin impactul direct cu dinţii celui mai mare rechin care a existat vreodată.
fie că e noapte târziu sau aproape de dimineaţă devreme,aricii de mare inţeapă fragil buricele degetelor, vai de ele, necredincioasele, se indoiesc de puterea cu care se poate manifesta somnul, chiar si asa,când locul ii e certificat prin gol.
si-o fi pus costumul acela de scafandru, pe care l-am inventat amândoi in timp ce ne prefăceam broască ţestoasă cu carapace dură. a luat apoi o fâsie de material, să spunem vâscoză si i-a pliat marginile pentru a o metamorfoza in avion.
de-asta au inceput aricii să-mi intre in piele, din ce in ce mai estompat se aude un motor de avion, si o dâră albicioasă, de carbonat de calciu, ce poate reprezenta un nasture, ori o perucă, chiar si o furculiţă, incă nu m-am hotărât.

petice cusute cu aţă roşie

Degetele împrăştie miros de tutun, le apropii de nas şi le inspir aroma amăruie şi plăcută. Sunt un pic ameţită,recunosc, am băut vin închis la culoare, deşi, dacă mă gîndesc mai bine, mi se face doar somn, cuvintele se aleargă pînă dispar.
Ce bine ar fi fost să ajung acasă şi să te găsesc dormind, să umblu uşor călcînd pe vîrfuri, să nu mă simţi şi să mă apropii cu tot trupul de tine, să-mi sprijin capul de spatele tău şi să te simt aici, lîngă mine, concret şi palpabil. Apoi, după această iniţială senzaţie, să mă desprind, să-ţi întorc spatele şi să adorm încruntată şi bătăioasă, ca şi atunci cînd nu te aveam lîngă mine.
Cearceaful îmi pare tare alb, tălpile mă dor de la tocurile de ieri, îmi ciocăne trei pitici prin cap, e poate prea devreme pentru somn, dar e deja aici, mă învăluie cu întregul, în odihnitoarele şi ignorantele lui nenumărate suprafeţe.


Cerul se face tot mai gri şi norii se deplasează pe suprafaţa ferestrei după un model complicat al unui joc neinventat, ţigara aproape că se consumă în singurătate, doar fumul îmi alintă degetele, se împleticesc voci din spate, nu ştiu dacă le aud cum trebuie, la un moment dat cineva cîntă dintr-o muzicuţă verde şi mă trage în afara perimetrului de cer în care eu eram un sunet, cel mai subţire, din acel cîntec neexperimentat.


Cu toată tristeţea şi greutatea nefirescului în care mă gasesc tot mai des, nimic nu mi s-ar fi părut mai natural să te întîlnesc în aglomeraţie, aproape că-ţi ghiceam degetele prin mulţime, orbecăind după particule de cuvinte netransmise, rămase prin pahare, cărţi sau în noi, în desişurile în care ne metamorfozăm cînd ne aleargă cu sete dorul de altfel.


Nu ştiu cum să vă aleg, cuvintelor, să spuneţi, doar trei-patru dintre voi, tot ce nu poate fi spus. poate sunt de vină, într-o ordine aleatoare, absinthul, mirosul puternic de scorţişoară, tapetul în culori şterse cu palma, scaunele atît de frumos tapiţate, tavanul din cărămizi.


Mi-am început dimineaţa cu o conversaţie matinală, dar nu mai puţin filosofică, cu o combinaţie de stimulare cofeinizată cel puţin ciudată, şi cu o nuvelă în care Boris Vian, vorbeşte, cu nonşalanţă şi naturaleţe, despre bucăţi de oameni.


Am senzaţia că m-am împiedicat de ceva vreme şi tot aştept. Şi tare mult aş vrea să te pot suna din cînd în cînd, doar să-ţi spun că nu-mi e bine nicicum.

buzunar cu fericire de împrumut

m-aş îmbrăca cu alt zîmbet pentru tine, să fiu toată numai surîs legat din lumini ce să-ţi ajungă şi ţie sub pleoape, să poţi deschide ochii înspre interior, fiind altfel.
am împrumutat un buzunar cu fericire, are coperte verzi şi mi se strecoară din el, curgînd alene prin vene, ghicitori ale sufletului.
eşti tu tot în poezia asta la care am ajuns tresărind, tocmai ce decisesem să mă las în grija semnelor. mă întreb ce ai simţit cînd te-ai găsit scris în cinci strofe, acum cinci ani, mîngîind cu drag cărţile prăfuite din anticariat.

" M-am îmbrăcat c-o armură
Facută din pietrele care-au rămas
După ce a trecut apa.


Mi-am pus o pereche o de ochelari
În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă.


Mi-am protejat
Mîinile, picioarele, gîndurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri,
Ori de alte otrăvuri.


Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască ţestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.

Cînd totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
- Şi eu te iubesc."


"Precauţie"- Marin Sorescu