în loc de cactus

Erau verzi. Proaspeți și de un verde curat, ca ardeii grași abia spălați. Se strecurau perfect printre degete, mișcându-se cu precizie, ca o  magie.

Erau atât de verzi că te credeai în tulpina unui iris, îndeplinind acolo, bineînțeles cu grație, toate funcțiile din manualul de botanică - susținere, depozitare, fotosinteză.

Numai colubridele le mai semănau la nuanța de verde, acei șerpi ce dădeau cu banul când venea vorba de soartă - șarpe verde neted sau șarpe verde aspru?

Îi ascundeam adesea sub limbă, mai ales când făcea maică-mea scovergi, gustul devenea uleios și le catifela verdele, începeau să semene cu algele de ne pipăie și ne sufocă în mare, mai des la apus, când toate se luminează impropriu și se alunecă cu ușurință în verdele atât de des menționat, ca și cum toată viața  ar fi camuflată în verde.

Verzi erau ochii de îi furasei alaltăieri de pe raftul cu iaurt, lapte bătut, sana și chefir, cu siguranță cineva se săturase să aibă atâtea opțiuni.

Acadele cu aromă de măr, dropsuri cu gust de mentă, struguri în ciocolată, caramele cu kiwi, compot de corcodușe și, da, dulceața de nuci verzi!

all i can see is black and white and blue

   Visul se facuse alb-negru pana sa iti torni cafeaua in ceasca, uitasei iar ibricul clocotind pe foc, murdarind aragazul cu stropi de cafea si faramite de zat. Nicio paguba, ti-ai spus, probabil, mirosul aveai sa il adulmeci cu plamanii decopertati, asemenea acoperisului unui teatru central.
    Uitasei ochelarii pe marginea prafuita a patului, miopia iti paruse o afundare in tente si motive pe care niciun alt ochi nu le poate inghiti. Scoteai, pe rand, din borcanele alfabetice, boabe de piper, cuisoare, chimen, sfaramitandu-le langa obrazul neras de trei zile, ea iti spusese ca ii place de tine asa.
    Legaturile din visul alb-negru erau greu de descifrat, nici zatul de pe fundul cestii nu prea ajuta, bateai nervos din picior, stranutand abrupt si abraziv asupra condimentarii epidermei.

   Aveai sa ii rupi urechile si sa le impletesti, lasand fumul tigarii sa mangaie ce tu nu vezi, cu undite si carlige si momeli; intr'un lighean cu apa curata si limpede aveai sa dezlipesti urmele din podul palmelor tale, de'acum vinovate pentru plecarile nocturne si revenirile matinale, lipsite insa de acelasi farmec invaluitor al parfumului ei.

    Visul e alb-negru, omul negru traseaza toate trotuarele cu sotroane albe. Poti sa nu te trezesti,daca iti place aici.  

copacii au obraji ridati

sa-ti impletesc venele de care nu ai nevoie in hamuri care sa indemne caii la nechez dar tu nu stii, ei nu au aripi sa ajunga in stanga bibliotecii se crapa ferestrele ca si cum ai faramita o bucata de branza intre degete hai nu-ti fie frica alearga sa prinzi din urma melcul pe care-l duce intre buze o domnisoara cu picioare de sticla nu te afunda nu te afunda nu te afunda se tot repeta din trapezele pe care le poarta ei pe umeri dar ce sa fac sa nu plangi sa nu plangi sa nu plangi ba hai sa radem pana la inrosirea nefireasca a luminii ce rupe sentimentele in bilete de loterie.

" It was really a pleasure to cry with you"

Nu te sfii sa iti arati interiorul de hartie, nu-i nicio rusine in a nu fi din carne si oase si sange si plasma si organe si vene si piele.
Nu te sfii sa te feresti de orice foc, pe cat de minunata ar putea fi caldura lui, la fel de bine s-ar putea sa te mistuie. Visezi un om intruna,dar nici nu banuiesti ca lumile astea nu se intalnesc nicicand. Chiar si asa, variante ale aceluiasi om avem toti, ramase in amintiri, aici in prezent sau asteptandu-ne in viitor, nu mai tarziu de maine.
Nu te sfii sa stai in pat toata ziua, fara sa-ti fie teama de nebunie. Cei ce te iubesc asta ar trebui sa-ti doreasca, sa mai poti innebuni din cand in cand,scotand,la intamplare, bucati din platosa si lasand la vedere cate un cuvant sau poate chiar o fraza intreaga. Adu-ti aminte, te rog, pe-un colt de carte lasasei povestita cu degete somnoroase viata scurta a unei iubiri ce s-ar fi vrut si ea, ca orisicare, un altfel de traiect, o zbuciumare diferita,biata de ea, avea sa vada soarele reflectat in ecranul unui telefon public.
Nu te sfii sa intri din ce in ce mai des in camere paralele cu realitatea, unde viata se petrece pe pereti, jocuri de umbre, pete de cerneala,proiectii de diapozitive,geometrii de lumina, niciun cuvant,insa. Nimeni,acolo, nu stie a vorbi.
Nu te sfii sa fii asa.

salt silver oxygen

fusese dimineata cu cateva clipiri de gene inainte, fusese ghipsul timpului cel indepartat si asimilat albului aglomerat in particule si senzatie intepatoare de aschie, fusese frica cu ochii ei vesnic cascati in rosu, fusese mai ales tacerea pe o legasera cu coarda de pian printre coastele ei, asa cum citise de curand ca erau ucisi unii oameni, cu acel fir vibrand, mangaind nostalgic gatul, in ritmul molcom si vag periodic,lasand lipsa unei rasuflari in locul in care batuse candva o inima.
fusesera, cum altfel, acele cuvinte, doamne, cat de banale si la locul lor, cuminti asemenea copiilor binecrescuti cand sunt musafiri, cuvinte vorbind despre vreme,asa, ca si cum nu s-ar fi pus atatea puncte intre ei, puncte marcatoare de sfarsit, intregind, o data pentru totdeauna, nevoia ei de a sti ca nu mai e nimic acolo.
acele cuvinte ce au aruncat-o acum in spatiul revenirii,al tremuratului, al trezirii inimii intr-o viteza ametitoare de pasare colibri, spatiu plin numai cu goluri, cu incapacitatea de a scrie, cu lipsa cuvintelor care sa spuna daca si unde mai doare.
fusese greu sa ii taca, sa lase fara raspuns acele litere semanand izbitor cu un ac de siguranta, vrusese, cat vrusese sa ii scrie, isi inchipuia ca numai el ar fi inteles ultimele imagini, a tramvaiului inotator, a omului pe care Securitatea il obligase sa se indragosteasca, scurta dar inefabila plutire cu parapanta, dorul trezirii intr-un astfel de joc, al cuvintelor-arici. cu toate astea,cuvintele au avut, dupa spontan,efectul invers si, dupa o invartire ca de titirez, ea isi aminti ca mai e si aici, unde nu e el, dar nu-i nici frica de a disparea, ca de atatea alte dati.

scrisoare pentru Maria- cea in loc de la revedere

Cand nici tie nu-mi mai vine sa-ti scriu, Maria, si ma uit in gol cu atata concentrare de-as putea sa spun, chiar si fara vreun dictionar specializat, cate vertebre si ochi se inghesuie acolo, cand imi e totuna orice cuvant sau lipsa lui, ei bine, Maria, atunci imi pun genunchii pe pietre goale si scriu in aer, mai mult desene decat cuvinte, mai mult semne decat vorbe, nicidecum persistente, mai degraba eterice.

Din spatele timpului se intampla sa mi se iveasca, cand si cand, concluzii trase, idei intiparite drept certitudini, propozitii fara noime inventate cu gandul ca ne-om face bine, asa. De-acum nu mai vreau, nu mai pot, Maria, nici sa te ascult, nici sa ma asculti, poate doar sa ne privim, por cu por, si crud pana la disectie, nefericirile ce vor veni. Sa nu ma contrazici, te rog.

Imi este imposibil sa-ti mai spun altfel de lucruri. Cu cat amar intiparesc in spatele ochilor fragmente si cioburi,Maria, doar ziua imi pare prea lunga pentru omul mic in care ma transform.

Sa nu te superi de n-am sa-ti mai scriu, Maria. Macar o vreme, poate oi invata alt alfabet. Da, alfabetul tacerii. Si-atunci ai sa crezi tot ce-ti spun.

compunere artificiala

Picioarele se umfla de ras, pe sine de mercur se dau de-a dura farfurii pline cu lumini incandescente, in timp ce unii caini neatenti alearga ciocurile berzelor printre sticlele farurilor, aproape sterse in galbenul natural.

Degetele de la picioare, imbaiate si imbracate in pijamale cu desene animate fugite de pe ecrane plate, se joaca, stangul impotriva dreptului, mima; numai degetul mic al talpii stangi, capatuit cu zeci de Mutulici pe un fond cat de cat verde, nu indrazneste sa gesticuleze, daramite sa incerce sa sopteasca, chiar si balbait, cuvantul pe care degetul adversar, plin de el, l-a ales. literele i se inghesuie intre dinti, se imbulzesc dar nu-si asteapta ordinea, asa ca tot incearca, pe cerul gurii, sa le oranduiasca, uite-asa, in ordinea ce-ar trebui sa sune, melodios si formidabil de complicat, p-e-z-e-v-e-n-g-h-i. proprietarul acestor unelte tactile priveste nedumerit forfota, incercand, in zadar, sa le linisteasca, doar e noapte si noaptea toti oamenii ar trebui sa doarma, mai ales dupa picaturile de valeriana picurate cu atentia unui chimist in ceasca cu lapte cald pusa cu grija la capataiul patului.

cutiile toracice isi imprumuta, pe la Cutitul de Argint, ochii mortilor culesi de prin liliecii imbatraniti, schimbandu-i, doua intersectii mai departe, pe sticle cu lichide vascoase, pe nasturi aromati si mincinosi, pe matasuri imbracate de umeri rotunzi ca gutuile implinite, pe muscaturi de dinti geometrice, toate acestea oferite la jumatate de pret daca pe inserat strazile tac si cerul pune de-un taifas violet.

aspira cu nesat aceste paranteze-acolade, element complicat al exercitiilor de matematica din scoala, cand stiloul, furios, in loc de rezultat, improsca o pata diforma de cerneala, revolta a timpului obligat sa se poarte cuviincios pe scaunul cu spatar incomod din fata biroului pedepsit cu manuale, culegeri,atlase si dictionare. aspira-le cu nesat, acum toate acestea sunt caramida, nu-ti sterge praful pe hainele de serviciu, dar desfa palma peste gura si inghite-l, un pic de portocaliu nu are ce sa strice, doar si morcovii au aceeasi nuanta.

mai taci si tu, te rog.

somnul inspre o duminica

pentru ca samburii de caisa se gasesc acum si in tuburi, pentru ca pliculetele de ceai de iasomie lasa urme de chihlimbar pe foile de matematica fara nicio formula, pentru ca decuparea somnolentelor are loc sub un clopot verzui de sticla ce pe vremuri tinea loc de pestera furnicilor, pentru ca azi te-ai pitit sub talpa stanga, intre ciorap si balerinul palid roz, pentru ca mi-am trecut mana prin fata ochilor de atatea ori pentru a surprinde de e soare sau nor, pentru ca vantul e misel si se strecoara, dar poate nu e vina lui ca eu sunt plina de goluri prin care isi face de cap, pentru ca, insirate, gandurile formeaza un tunel intunecat caruia nu i-a fost stabilit inca finalul, pentru ca inghititul prafului este masa mea zilnica, alaturi de cate un mar acrisor, pentru ca habar nu ai ca ma gandesc, din nou, fara inteles, la tine.
pentru ca sunt slaba si doar om, pentru ca peticile nu au fost cusute potrivit, pentru ca nu vreau asta, ci doar, un timp, numai vieti de cate o zi. usurel-usurel, ca incetinirea unui carusel caruia i-a sarit un arc, inclinand un calut aproape paralel cu pamantul.

recenzia unei insomnii

o vreme au latrat cainii. apoi noptii i-au cusut o panglica de catifea in jurul buzelor, numai sa se poata auzi si somnul celor inchisi intre pene uscate de albatros. aveau sa ajunga toti asa, cu praf de caramida imprejurul ochilor, subit hipnotizati de perpendicularele taieturi ale unei simfonii anonime.
apropie-te, sunt numai doi pasi pana la bordura ce te desparte de inalt si cu cat eziti mai mult, cu atat plamanii se dilata si incep sa tremure de frica. te uiti la mine cu ochii albiti, s-au scurs pupilele prin vene, pana in pamantul de sub talpi, poate peste cateva anotimpuri are sa creasca un ceas cu cuc.
ma pipai din varful cuvintelor peste care rastorn la intamplare piper si ienibahar, gadiland peste masura pisicile ce-ar roade, doar de amuzament, oase de dinozaur.
o vreme n-am spus nimic, dar ma gaseai oriunde. eu si un sac gol,de rafie. asteptam o vorba, sa ma pot opri pe loc. niste straini mi-au dat o mandarina, asa ca m-am uitat indelung dupa ei, sa le farmec drumurile.
patul e pitic si scartaie cand iti apropii buzele de gatul meu, sa adulmeci noptile insingurate si mincinoase, le-am insirat o data la uscat pe franghie, insa tu erai plecat si s-a facut soare.
nu stii cu ce sa incepi, eu ti-as spune sa arunci cu zarul intr-o cana de cafea ciobita, sa ma tragi de par in diminetile un pic amare, sa te joci de-a v-ati ascunselea la vremea liliacului, sa incerci sa ma iubesti.

daca eu,vreodata

dimineata alba avea sa le deschida ochii in acelasi timp. ea in camera rosie, cu parul in ochi, band insetata din apa narciselor un pic ofilite, el cu genele inca lipite intre ele, verificand ceasul prin scoaterea geamului de protectie.
telefoanele nu exista,serviciul postal e la pamant, si ei nu-si pot masura distanta din atlase de geografie pentru ca nu stiu de existenta lor. kilometri distanta sau doar explicatiile unui domn cu baston gesticuland cu bunavointa, doua strazi la stanga, apoi imediat pe colt, dupa magazinul cu jucarii?
lucrurile se implanta asemenea pasilor facuti in nisip, cu o oarecare insemnatate initiala, apoi vine marea, tot ea insetata de amprente umane, furand, netrebnica, in timp ce noi stam cu trupurile intinse peste scoici si caluti de mare.
n-am spus nimanui, dar am dovezi: castelele, numele scrise in nisip, promisiunile facute pe tarm, sunt toate duse la adancime pentru ca rechinii sa isi instruiasca puii.

camera rosie e un desen dintr-o carte de colorat, iar ceasul e dintr-o alta poveste.distantele sunt chiar aici, in buzunarul de la piept al pijamalei.

exercitiu de ghicit

arcurile si-au desfacut subintelesurile, lasandu-le prin petele de lumina ce traversau azi, chiar si pe rosu, indiferente si emancipate, trotuarele zgomotoase. sunt de-acum doar segmente, de la punctul A la punctul X, reprezentate de o anumita lungime si un sens cert, fara puterea anterioara de a-si roti constitutia, desprinzandu-se din orice univers improbabil.

stelele se gasesc si in ceai, in noptile doar negre va sugerez sa consumati un ceai cu stelute din zahar, aveti sa va puteti juca, inventand nume si creand constelatii.mie imi place din ce in ce mai mult doar cafeaua, dar din zatul ei interpretez fals, caci amestec si invart in toate directiile ce nu "spun" nimic, doar cate un elefant, sau, in zilele bune, cate un flamingo.

am vazut,acolo, lazi intregi de dulciuri colorate, moi si probabil foarte dulci, cu glazura de ciocolata, cu miez de migdala, cu invelis de napolitana, cu aroma de struguri, atat de multe incat niciodata nu m-am hotarat sa iau ceva. da, si o casa adevarata din turta dulce, cu hornuri dichisite cu bomboane din acelea micute si rotunde, cu ferestre caramelizate si pereti interiori vopsiti cu pasta de cirese.

e foarte probabil sa lipseasca ceva vietii mele, observ usurinta cu care oamenii se grabesc sa numeasca lipsa si nu prezenta celor ce sunt deja,oricum importante. si arcurile se incrunta si se fac cercuri, delimitandu-mi cuvintele, imputinandu-le si cenzurandu-le, in timp ce privirea cade oblic in sala cu oglinzi din ape sarate.

pierd din nou noptile in favoarea cartilor, le rumeg in tacerea din care mai cade din cand in cand o parte dintr-un cantec sau un scrasnet de roata, paginile isi pierd numarul, asemenea bonurilor de ordine aruncate pe jos sau in cosul de gunoi imediat dupa implinire, metamorfoza e subtila si apoi, intr-un tarziu, devine din ce in dificil sa revin aici, unde aparent sunt asemenea unei case fara o camera.

trecere de pietoni

Se mutasera de curand intr-o garsoniera cu pereti de hartie si ferestre mici, abia de incapeau umerii ei in distanta dintre cele doua laturi. Aveau o saltea si o masuta rosie, de pe care serveau cafeaua in diminetile de duminica. Zgomotele erau felurite, uneori inabusite, asemenea cazaturilor in zapada, alteori vii si ascutite, asemenea varfului de creta pe tabla plina de formule matematice.
Cand venea acasa de la serviciu, Horia o gasea lipita de peretele dinspre sud, uneori sprijinita cu spatele, alteori cu fruntea proptita pe varul peretelui inca netapetat. Se dezbraca, se spala, se punea pe saltea si o asculta cum vorbeste, in soapta, de grozaviile pe care le aude de dincolo, de la vecini. Uneori I se inchideau ochii, era obosit si, de sub straturi, vocea ei devenea monotona, inflexiunile se cunosteau din ce in ce mai putin, tonul pastra aceeasi cadenta, ca si cum s-ar fi spus un ritual.
Iar inapoia pleoapelor Horia vede verde, si-o camera patrata cu o podea-tabla de sah, din mijlocul careia il privea, nonsalant, o zebra. O zebra asezata pe un scaun cu trei picioare. Are ochi galesi si gene alungite si pare sa astepte ceva.
Camera nu are ferestre, iar peretii sunt imbracati intr-un fel de panza pe care cineva se apucase sa coasa din loc in loc, tot soiul de nasturi, mici, mari, mijlocii, rotunzi, patrati,romboidali, sidefati, mati, luciosi.

Zebra ii povesteste lui Horia inapoia ochilor sai despre perechea de sosete dansatoare, in timp ce ea, dinafara, continua sa vorbeasca la fel de linistit si calm. La un gest larg de-al zebrei langa scaun se ivesc doua sosete de culoarea vinului rosu, un pic inalte, stand intr-un mod foarte caraghios pe varfuri. Iar Horia, fara sa-si fi constientizat miscarea, se trezeste ca le intreaba daca stiu sa bata step. Sosetele inainteaza pe un patrat negru, se pregatesc moral pentru cinci secunde, apoi pornesc intr-un ritm energic sa bata podeaua, intr-un sincron formidabil, iar viteza creste si tot creste, pana cand zebra isi lipeste genele si spune, cu voce groasa, : de ajuns”.
Horia deschide ochii. E seara deja si ea sta pe masuta rosie cu genunchii in brate, privindu-l fix. Ii zambeste si ii ciufuleste parul.
Ea il intreaba: m-ai ascultat? Cred ca se petrece ceva ciudat in apartamentul vecin. Nu vrei tu sa verifici? Poti merge sa te prezinti, abia ce ne-am mutat si vrem sa ne cunoastem colocatarii. Mie imi e putin frica. In plus, se tot aud pasi, ca si cum cineva ar dansa intruna. Nu ti se pare iesit din comun?
El iese pe palier, se opreste in fata usii, inspira si expira de patru ori, apoi se intoarce si-I spune sa o lase balta, dincolo nu raspunde nimeni la usa.

ati(pi)c

Tacerea ta a lasat zilele sa pluteasca si sa se inchida cu lipsa evidenta a cuvintelor, asemenea unor scrisori in alb, in plicuri netimbrate si fara adresa.
In pliurile lasate pe incheieturile cuvintelor nerostite,dar gandite in camera micuta in care intru din cand in cand sa-ti vorbesc, s-au asternut, asa, laolalta, o multime de intamplari, iar peretii s-au cutremurat de rasul tau pofticios si la fel de imaginar, caci tot ce e real palpabil e coaja de ou, subtire si prea usor de crapat acum, cand ceata inca ne acopera gesturile.
Am doua rochii noi. Si m-am tuns. Si am fost la teatru, fara tine. Si am cumparat carti. Si anul a inceput asa, tot in tacere, cu urarile clasice pe care si le spun oamenii cand nu au mai multe de zis, dar vezi tu, la noi nu se potriveste croiala. Si ti-am spus ca imi e dor.
Tu taci, si nici nu stii cat ti-ar placea sa stii de doamna nebuna de la teatru ce a tipat la mine de doua ori in timpul piesei, avea basma pe cap si ochelari ce-i faceau ochii asemenea bufnitelor si mirosea asa, a vechi, si nu stiu ce a facut-o sa creada ca eu am atins-o, desi statea la doua scaune distanta.
Iar una din rochii are o multime de bufnite pe ea, e o bufnicioasa, cum ii spun eu, si cu toata tacerea ce nu schimba nimic pentru mine ci doar adanceste, de sub bretonul scurt inchid ochii si iti spun, in cuvinte mici, ca imi lipsesti.

scrisoare pentru Maria, cea riscanta

Imi doresc sa ploua, Maria, sa fim contururi de creta si sa ne stearga perdeaua de ploaie, sa ne intindem sarurile de carbonat de-a lungul asfaltului si sa fie incert totul,pana la inefabilul sfarsit, cand pantofi colorati si insoriti vor pasi pe acolo, fara sa stie nimic de dinaintea ploii.
Vreau sa ploua, sa se blocheze toate intersectiile, sa sune nervos claxoanele, sa se opreasca tramvaiele la mijlocul statiilor, sa se adune oamenii surprinsi pe sub orice coroana mai stufoasa de copac, sa ploua asa zi si noapte, pana nimeni nu va mai iesi din casa, sa-ti spun , altfel cum decat metaforic si imposibil de real, ca pielea ta va prinde solzi in curand, de-un argintiu albastrui.
Stii ce nu inteleg, Maria? Cum poti tu intelege atat de multe? Si de-atatea ori, la fiecare pas, la fiecare mangaiere, la fiecare om ce mi se strecoara violent in minte, stiu ca daca ai putea, ai fi aici, si ai intelege. Atat. Dar ai prinde, Maria, o vaza, de exemplu, si ai putea sa dai cu ea de pamant? Sa izbucneasca sunetul aprins al celor multe cioburi neregulate, imprastiate de nu stiu ce efect fizic? Spune-mi, ai putea? As rade, Maria, mult, mult, cam cat de mult imi doresc sa ploua o data.
Uite, acum nu cred ca are sa se mai intample asta vreodata, sau chiar de s-ar implini, si are sa ploua, cu siguranta, oricine poate paria pe asta, mai ales ca factorul fluid al timpului nu este impus de niciunde, nu ar mai avea acelasi caleidoscop reflectat asupra mea.
Esti departe,stii asta. Ti s-a intins un sac cu povesti, unul de material simplu, de panza maronie, peticit si descusut, mai ales pe la colturile inferioare, dar tu cu mult mai bucuroasa ti-ai varat mana in el, pana la cot, si-ai scos uite-asa, o gura, doi ochi, trecutul din cuvinte trunchiate al unor oameni pe care la fel de bine ni i-am fi putut imagina, un nas,sprancene, si-apoi, Maria, cu degetele mainii stangi tu ai extras, ca si cum ai fi fost la tombola, un inceput ,Maria. Ai inteles, o stiu, inca inainte de privi, si ai spus, cu voce grava, sa auda toate elementele acelea desperecheate “ nimic nu va mai fi la fel”, si te-ai pus pe asamblat, Maria, iar pentru tine a venit ploaia, caci nimeni nu te-a mai vazut de atunci.

scrisoare pentru Maria, cea de după (prea) mult timp

Hai să fim scaune, Maria. Eu unul de lemn, micuţ,din acela cu trei picioare, pe care să se aşeze oameni ridaţi mirosind a tutun şi oboseală sau cu care să se joace copiii cu imaginaţie, în lipsa altor jucării. Tu ,” un scaun de pescar, bun în linişte, o dată cu gândurile şi foşnetul gutei, eventual util când mai apar în casă musafiri(..), un surogat,dar de încredere”.
Ţie ti-ar plăcea un scaun cu spătar perfect pentru spatele tău, să-l susţină bine, să asigure comfort şi energie. Eu ,Maria, vreau un scaun cu picioare arcuite şi spătar rotunjit, tapiţat cu un material de culoarea oului de raţă (cred) şi motive florale, atât de încâlcite şi complicate încât în momentele de singurătate să pot discuta cu si despre el.
Şi-am mai vorbi apoi, Maria, de încă două tipuri de scaune, despre care nu am să scriu, vreau să îmi spui tu prima de am dreptate sau nu.
Se face iar târziu şi mâine dimineaţa e sticloasă, iar eu nu pot dormi,deşi oboseala atârnă asemenea plumbului,se întind în minte fire electrice,paralele şi negre, de pe care tot şuşotesc, laolaltă, trei porumbei şi o cioară ,dar eu nu am cioc să le spun să vorbească mai încet, şi nici pene să mă apropii de ele fără să le sperii şi să plece. Am numai aceste cuvinte-mărgele, cu care nu stiu face altceva deocamdata, le aştern numai în scrisori-jurnal şi ţi le trimit ţie, Maria, la aceeaşi adresă necunoscută.

yes it is, no it isn't,yes it is, no it isn't

reacţii de descompunere

Pereţii s-au încălzit dintr-odată, am intrat în cameră şi te-am găsit îmbrăţişând caloriferul vechi, privind amuzat boabele de piper negru, ridate de atâta aşteptare. Nu ştiam ce să fac, ploua plicticos şi cerul era încă cu pete mov, am luat o carte să citesc, dar dintre pagini m-au speriat cuvintele tale, scrise cu roşu, pe marginile albe ale foilor, asemenea unor zâmbete ce tocmai au furat cireşe. Totul se simţea ermetic, respiram în acelaşi ritm, inspir şi expir, închidere, deschidere, am vrut să verific dacă ne clipesc ploapele concomitent însă nu am reuşit, tu ai râs în timp ce rostogoleai piperul pe pervaz, numărând câte boabe pierdeai prin crăpături, gândindu-te că aşa ai să provoci strănutul microorganismelor ce sălăşluiesc în adânciturile în zig-zag ale pereţilor. Iar râsul tău s-a lovit de mine, aşa cum stăteam acolo, gata să plec în orice moment, şi deodată căldura pereţilor a explodat şi s-au aprins licurici ce au dezorganizat structura camerei, dezmembrându-ne cumva violent, dar fără să doară. Aşa m-am trezit cu braţul tău stâng în locul braţului meu, iar tu aveai picioare netede, cu unghii rotunde, lăcuite, în cana de cafea s-au vărsat literele înşirate pe o vedere veche, şerveţelele şi-au mângâiat moliciunile cu lichidul gros al unui luciu de buze, hainele s-au îmbrăţişat pătimaş, într-un val-vârtej din care ştiam că nu avem cum să ieşim aceiaşi.
Iar tu continuai să râzi şi-am ştiut că nimic nu există cu adevărat, nicio permutare, nicio coaliţie, nicio încercare de altfel nu va determina deblocarea şi evaporarea permanentelor senzaţii de panică. De asta râdeai, o nouă zi şi nimic altfel, îmi citisei spaima şi încetasei şi tu să crezi, aşa că ai râs, iar prin amestecarea tulbure a râsului cu căldura dintr-odată toropitoare, am prins a ne preschimba cu toţii.
Îţi mângâiam zgomotele aruncate de-a valma şi le strângeam în pumnul drept, la un loc cu licuricii, şi speram să poţi râde încă mult.

încă fără titlu

Dis de dimineaţă, sub masa din bucătărie, acoperită cu o muşama înflorată, iau micul dejun un papion şi o pereche de bretele. El- material alb, mătăsos, cu buline mici negre, asemenea mărgelelor, iar ea- fâşii roşii cu catarame argintii. El mănâncă copios, ouă-ochiuri, caşcaval, pastramă afumată, o cană mare cu lapte şi o ceaşcă cu cafea; ea- abia ciuguleşte, deşi face cât doi, din moment ce alcătuieşte o pereche, dintr-un bol cu cereale, în schimb, se aprovizionează din belşug cu suc proaspăt de portocale. Conversaţia nu e cine ştie ce, ziua abia începe şi fiecare are încă somnul printre gene. Actele trebuie în curând prezentate avocatului, e timpul să strângă masa şi să completeze costumaţia domnului B., proaspăt viitor divorţat. Papionul şi perechea de bretele o ştiu de pe acum, viitorul se anunţă dificil, vor fi spălate şi curăţate de pete automat, laolaltă cu alte piese de vestimentaţie, vor petrece serile în baruri pline de consoarte înfumurate , unde se vor îmbiba de miros de tutun şi alcool şi vor fi nevoite să asiste la mângâieri languroase ale unor degete cu unghii ascuţite şi lăcuite ţipător. Niciunul din ei nu-şi doreşte asta, însă e mai bine decât să trăiască la circ, îmbrăcându-l pe clovn şi asortându-se anapoda cu o pereche de pantaloni bufanţi şi cămăşi în carouri aiurite. Papionul mulţumeşte bretelelor pentru masă, se scutură amândoi de firimituri şi se îndreaptă, unul călcând rotund, celălalt ţopăind, spre spătarul scaunului de care stau spânzurate celelalte haine.

din firul de ploaie ce-a cusut visarea

Din apa liniştită din balerinii în carouri au prins a mi se strecura, de-a lungul picioarelor, chiar spre vârful urechilor, friguri şi frisoane şi lacrimi îngheţate din cauza privirilor rănite de care mă ştiam responsabilă şi a celor goale pe care mă simţeam furioasă.
M-am învelit, să mă încălzesc, în semn de carte, frumos şi delicat decupat dintr-o cămaşă ce, nu chiar atât de demult, a îmbrăcat un trup, al lui Gellu Naum. Pe fiecare fâşie o mână a scris graţios şi caligrafic, cuvinte alese pesemne dintr-un cufăr cu nestemate, prea atârnau greu în timp ce-mi înfăşuram sufletul împrejurul bucăţii textile, iar el se simţea ca şi cum ar fi fost într-un muzeu al oamenilor frumoşi, cu voci din care ies prietenia şi dorul, închegate în cântec, poezie, spontaneitate, lumini şi fotografii aproape la fel de vii ca şi noi.
Tremurau mâinile noastre, ale celor ce au mângâiat măsuţa de copil pe care s-au sprijinit şi umbrelele, asemenea unor semne de întrebare, în timp ce am desfăşurat hârtia maronie sub care se pitiseră semnele. Apoi am tremurat cu totul, un cutremur al ţesuturilor.
Ne-am luat starea de soare furat şi-am împrăştiat câte puţin prin toate buzunarele hainelor, pentru ca atunci când vom fi triste să fie de ajuns să pipăim doar căptuşeala îmbrăcăminţii şi să se rotească caleidoscopul spre ziua cu semne.
Să plângi pentru că simţi că eşti om şi ţi-a fost dat să trăieşti un asemenea sentiment, scos din spaţiu, din timp, din real, din gri, să râzi că alt om s-a bucurat de iubire şi de viaţă şi-i simţi fericirea plimbându-se pe ecran, să zâmbeşti amar pentru că vinul ţi-a amorţit limba şi capul şi totul se afundă parcă, şi e bine.
Şi să taci, ştiind că lângă tine, foarte aproape, sunt cele ce simt la fel, şi ştim asta una despre cealaltă, cât de stranie e senzaţia că nu mai ai nevoie de cuvinte pentru a înţelege.

spune-mi,vii?

Hai în piaţa de flori, după ce lumina îşi autoreglează intensitatea, să ne jucăm leapşa printre ghivecele şi găleţile imense, burtoase şi înalte, din care capete ciufulite de margarete, tufănele şi crizanteme clipesc mândre, uită-te numai cum se întind de-a lungul trotuarelor sparte, pe lângă zidurile scorojite şi învechite, printre ţiganii insomniaci şi dispuşi la negociere. Să-ţi şoptesc, ascunsă în spatele unei tulpini solide şi susţinătoare a corolei cu multe petale micuţe , cu miros pe care ai vrea să-l porţi şi pe piele : împăratul Japoniei a adoptat crizantema ca sigiliu imperial, existenţa sa fiind certificată în jurul secolului VIII; denumirea provine din greacă, “chrys” – auriu şi “-anthemon”-floare.
Hai în piaţa de flori, să-ţi umplu braţele şi sufletul în nuanţe calme şi zâmbitoare, să te învăţ cum să-ţi ghiceşti soarta în petalele lunguieţe în timp ce degetele îţi obosesc de atâta smuls.
Hai în piaţa de flori, la lăsarea serii, să ne povestească ţiganii vieţile lor, în timp ce ne sprijim spinările de ghivece lemnoase şi solide, să putem spune că uite, ce dacă e întuneric, noi avem lămpi naturale.
Hai în piaţa de flori, să-mi iei o singură margaretă, aleasă cu grijă, după ezitări, tentaţii, îndoieli, reîntoarceri, pipăiri mătăsoase, priviri crucişe ale vânzătorilor ce nu prea dau la bucată, fuga ta apropiată dacă nu mă voi hotărî curând.
Hai în piaţa de flori, să ne murdărim nasurile cu polen şi să râdem, jucând fotbal printre maşini cu copiii negricioşi.