Cand nici tie nu-mi mai vine sa-ti scriu, Maria, si ma uit in gol cu atata concentrare de-as putea sa spun, chiar si fara vreun dictionar specializat, cate vertebre si ochi se inghesuie acolo, cand imi e totuna orice cuvant sau lipsa lui, ei bine, Maria, atunci imi pun genunchii pe pietre goale si scriu in aer, mai mult desene decat cuvinte, mai mult semne decat vorbe, nicidecum persistente, mai degraba eterice.
Din spatele timpului se intampla sa mi se iveasca, cand si cand, concluzii trase, idei intiparite drept certitudini, propozitii fara noime inventate cu gandul ca ne-om face bine, asa. De-acum nu mai vreau, nu mai pot, Maria, nici sa te ascult, nici sa ma asculti, poate doar sa ne privim, por cu por, si crud pana la disectie, nefericirile ce vor veni. Sa nu ma contrazici, te rog.
Imi este imposibil sa-ti mai spun altfel de lucruri. Cu cat amar intiparesc in spatele ochilor fragmente si cioburi,Maria, doar ziua imi pare prea lunga pentru omul mic in care ma transform.
Sa nu te superi de n-am sa-ti mai scriu, Maria. Macar o vreme, poate oi invata alt alfabet. Da, alfabetul tacerii. Si-atunci ai sa crezi tot ce-ti spun.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu