Se afișează postările cu eticheta nonsens. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta nonsens. Afișați toate postările

luni, 29 august 2016

extrapolare



    Întotdeauna îți dorești altceva. Să nu fi pierdut timpul, să fi citit, să nu fi dormit, să fi ales altfel, să   plouă mai des, să nu (mai) privești cu ochii din spate.
    Să poți face pace cu toți cei ce locuiesc în tine, mai ales în camerele creierului, unde ți-s ascunse păsări de nuanța aceea de albastru abia descoperită, ce se hrănesc cu sarea din lacrimile ipotetice, ce se zbat să iasă, oriprinurechioripringurăoriprinochi.
    Nu ai mai mers de ceva timp cu tramvaiul, nu îți mai recunoști orașul în care ți-ai locuit deja cel puțin jumătate de trăiri, nu mai cunoști oameni pe străzi să îți spună povești.
    Tot ce faci e să plutești, să bei ignorant cafele de două ori date în clocot, să nu mai pui întrebări și să nu mai judeci. Nici măcar pe tine.
    Te uiți la lume printr-un ciob de sticlă, vopsit în același albastru ca al penelor păsărilor.
    Taci pentru că nu mai știi niciun cuvânt nou, iar toate celelalte au fost uzate de atâția alții. Și oricum, nu poți îndepărta sticla colorată, nici din dreptul ochilor, nici al minții, nici al inimii.
    Tu ții pensula și-ți vrei păsările păcălite.
     Tu te afunzi în apa în care cureți pensulele și te albăstrești cu totul. Se aud mii de hohote de rîs, ca acelea din casa groazei din cel mai tare parc de distracții din lume, hohote și trompete și un acordeon, un mix alambicat, de sunete, voci, clape, ciocuri, părul mi se amestecă cu penele, aș vrea și eu să urlu, dar am promis că nu mai judec, deschid gura și e tăcere, păsărilor nu le place că miroase a amar, a ceva stricat și pregătit să putrezească.
    Ce își imaginau? Că acel albastru avea să le ofere toată libertatea de care aveau nevoie. Și toată frumusețea pe care lumea asta renunță să o mai arate, parcă îi e rușine că mai e și minunată pe lângă îndurerată.
 

joi, 30 iulie 2015

gând spontan

Ei îi place să se înfășoare în cearceafuri proaspăt spălate și frumos mirositoare, aproape de senzația iernatică a rufelor ce îngheață, devenind nițel rigide dar atât de proaspete, ca aerul de munte sau ca prima atingere a îndrăgostitului. Asta în timp ce fumează țigări mentolate și exersează rujatul buzelor într-un pahar de vin; mai are multe de învățat, nici în copilărie nu se pricepea la colorat, întotdeauna depășea conturul îngroșat al diverselor personaje, dar cel mai mult o enervau exemplele- Albă-ca-Zăpada trebuia să aibă fusta galbenă, zebra să fie dungată alb-negru, Chip și Dale să poarte aceeași culoare și tot așa, o permanentă enumerare și imitare.
Ei îi place să înceapă cel puțin șapte cărți deodată și să nu termine niciuna, ca apoi să le uite pe toate. Îi place să se creadă bună, să observe oameni și să le ghicească defectele și fricile, i-ar plăcea să traiască în fiecare zi cu câte un alt străin, pentru a-i observa obiceiurile, ticurile, gândurile, discuțiile.
Ei îi place miopia, așa se poate strâmba pe motiv că nu vede clar.
Ei îi place să mintă, fără alt gând sau scop în afară de joc sau sistem de observație.
Ei îi place inutilitatea.
Azi a ales un ruj roșu rubiniu, asemănător vinului din pahar, poate curând, chiar mâine, va ieși din casă rujată.

vineri, 24 iulie 2015

râsu' - plânsu'

Ne-am văzut ieri mai pe după-amiază, tot cald era, tu veneai de la preot, unde ți se tăiaseră chitanțe cu duiumul, fără să ți se spună însă la ce oră va avea loc ceremonia, doar sâmbăta e o zi aglomerată, nu mai putea mortul să aștepte un pic? Trecuseși și pe la locul în care va avea loc parastasul, să alegi meniul.
Erai îmbrăcată în negru și senină, chiar și în scurtul timp în care ai plâns amintindu-ți, ochii tăi erau limpezi. Am băut bere multă, oamenii tot intrau și ieșeau, numai personaje cumva, de nici nu ne puteam abține să nu îi observăm și să îi discutăm, poate un pic prea tare, poate un pic prea evident, dar aveam senzația că e o lumină în jurul nostru, blândă. Poate cu moartea în noi cu toții ne îmblânzim nițel, am vărsat un strop de bere pe podea pentru sufletul dumneaei, în acel moment totul era firesc, credința nu avea nevoie de contradicție.
Când am cerut ultimele două beri, una dintre doamnele de la Tormen a trebuit să se ducă la magazin să le cumpere, m-a înduioșat acest lucru, cu siguranță am fi acceptat un alt tip de bere, însă nici măcar nu s-a pus problema.
Ai vorbit frumos despre bunica ta, cu naturalețea pe care ți-o cunoștea poate mai bine decât oricine, ca despre omul ce te-a iubit necondiționat, s-a bucurat de tine și cu tine firesc, pentru care am băut bere și am râs și plâns cu viață.

miercuri, 22 iulie 2015

sad songs for dirty lovers

   Diminețile târzii îți produc aritmii, o abatere a tictacului firesc al inimii, al pompării de sânge, al mecanismului ce determină înroșiri și respirație sacadată. E atâta liniște în jur, iar ție îți e frică să o asculți, așa că te dai repede jos din pat și aprinzi o țigară, pui de cafea, vorbești la telefon, pornești televizorul, speli (iar) din hainele de iarnă, cu gândul să recuperezi ce ai pierdut față de normal.
   Mănânci salată de pepene cu brânză feta, mentă și semințe de dovleac, bei un pahar de bere aromată, turnată din sticle numai bune de păstrat suc de roșii, cu dop ce zgomotocește la fiecare deschidere-închidere, citești în grabă " Și hipopotamii au fiert în bazinul lor", pagini întregi despre o generație trecută, neautomatizată, magnetizantă, alcoolică și sexuală. Sentimentul de vinovăție ce te tot încearcă devine abur, ramânând în urma lui numai un vag miros , impregnat însă în pereții bucătăriei , împreună cu cel de tutun.
  E o stare contradictorie cea pe care o traversezi- ai renunțat la ceva ce nu îți plăcea, ceva ce îți consuma timpul tău, te obosea și te întrista, erai un resort automatizat, iar acum? Oboseala e tot acolo, tristețea și mai evidentă, sufocarea permanentă.
Ai vrea să poți recunoaște că de fapt nu vrei nimic, te obsedează același gând- ce rost au toate? Or să treacă, fie că te-ai zbătut, fie că ai stat, lenevind, pe o canapea mov, privind cum se face seară portocalie din zi bleu.

luni, 29 iulie 2013

zatul se rontaie cu atentia cuvenita

Lumina se lasa molcom, imputinand visele. Am inghitit un pic, din gingii curge cafea macinata cu o rasnitoare veche si scorojita. Peste umerii tai cad mangaieri cu degete-foarfece, miroase a cald si a neinteles, teribil ai  fuma ,asa cum numai tu stii, lasand plamanii sa se umple toxic, cu patos si incruntari asupra cuvintelor pe care nu vei sti niciodata-niciodata sa le spui sau sa le crezi.

Noaptea trecuse chinuitor, adormisei incruntata pe covorul atos si prea frumos colorat. Nu stie nimeni a-ti confirma daca sunetul ascutit al pasarii neidenficabile e real sau imaginat, dar ti-a zgariat, prelung si adanc, pielea, de la incheietura pana la umar, oprindu-se, tentant si ezitant, asupra gatului, ocolindu-l dupa un cerc pofticios, sfarsind in urechi, cand ai strans din pumni si ai gesticulat furios la pereti si aer si nimeni.

Ai obosit, e aceeasi veche stare de inertie, in care iti doresti sa se intample ceva, insa toti nasturii au fost pipaiti, toate melodiile descusute, toate paginile rumegate, toate simturile incercate, toate semnele urmarite.

 Devine firesc sa ti se spuna stop joc si sa ridici din umeri, sa bei cafele din cani sparte si sa fumezi tigari de imprumut, sa cauti unde ai fost deja de nenumarate ori, sa urmaresti, mental si prost fotografiat, himerele altor oameni, cu care nu ai schimbat nimic, dar care iti sunt prezenti prin decizii transante si aparent asumate, de a avea drept asupra mortii lor. Si tot ce te intrebi, inainte sa (a)dormi e cand si daca si cum are sa inceteze acest sentiment ca habar nu ai cine esti .



vineri, 20 aprilie 2012

aşteptarea se sfîrşeşte

Umblasei pe aici mai demult, pe vremea aceea cu suflu de muson purtai sufletul de fier, nu-ţi permiteai să-l agăţi pe celălalt şi nici nu apăruse încă în viaţa ta ea, să-ţi confecţioneze mai multe. Dă-mi o floare, mi-e foame. Tu aveai numai un ziar prea vechi şi de unde să fi găsit flori? te-ai scotocit prin buzunare, poate-poate o răsări măcar o petală, chiar şi o frunză ar fi mers. se uita la tine strîmb, asteptînd, curgîndu-i din ochi literele ziarului pe care şi-l pusese să-i acopere umerii. Dă-mi o mînă, mi-e foame. Şi vocea ei se rotea ameţitor în preajma epidermei, cum să-i dau o mînă? E nebună,ce caut eu aici? Din ochii ei curgeau acum mărgele mici violacee, se izbeau de asfalt cu zgomote de pitic şi se rostogoleau aşa, aleatoriu,printre tramvaie mai ales. Erau goale toate, nici vatman nu aveau. Dă-mi un soare, mi-e foame. Era gata să arate cu degetul spre cer, ia-ţi-l singură,e chiar acolo, dar ochii ei năşteau peşti. O ţigancă s-a apropiat cu grabă, avea o găleată galbenă cu apă multă în care i-a pus pe toţi, în timp ce el scotocea încă prin buzunare,fără să se mai gîndească de ce. Dă-mi un cal, mi-e foame. Ce să fac,Doamne? E nebună şi acum din ochii ei plîng toate pianele lumii, nu am nimic să-i dau, nici măcar un cuvînt de alinare. Hai să mergem,vrei? Dacă o luăm la dreapta sigur găsim un perete de care să ne sprijinim, ştiu să mă îmbrac în umbre. Ţi-e foame de umbre? Privirea ei fulgera. Revenind în acest loc,acum,ce înseamnă? Ţi-e foame şi ţie,nu-i aşa? Din ochii tăi curg zboruri.

marți, 30 august 2011

viziunile Ianei

Iana isi amintea cu precizie dimineata de decembrie in care, din plictiseala, urmase cursul serpuitor al unui tramvai usor anemic, privind curios la motivele florale asupra carora respiratia ei lasa din cand in cand forme de scurta durata.
Coborase la intamplare, chiar langa o masina de gunoi neatenta si usor mioapa, cei doi o fluierasera, semn de alerta pentru maidanezii cartierului, atat de slabi si totusi atat de vii. Nu intorsese capul, masinile de gunoi aduceau cu ele amintiri peste care ochii nu se mai puteau deschide, doar daca ar fi ramas, asa, ca doua margele de sticla, lucioase, alunecoase si reci. Toti se nasc cu cate o inima rosie, in tot albul acela, neperturbat, iluzoriu, toti trebuie sa si-o ingrijeasca, ce usor se poate scufunda, toti sunt uitati si uita, la randul lor, asa cum uitase si ea, cumparase o carte, mirosind a vechi si curios, o carte despre care nu-si amintea nimic, doar s-o descopere acolo, in teanc, cu coperta lucioasa, cu declaratia aceea stupida "Te iubesc", deci Iana o tinuse la un moment dat in maini, poate o si citise, multumise si zambise, poate chiar raspunsese sentimental. Nu-si amintea,se gandea la tunelurile memoriei, unele infundate permanent, altele atat de inguste, ce se putea face in privinta uitarii?
Ianei ii placea, in zilele proaste, sa-si spuna ca uite, acestei luni ii lipseste cu desavarsire umorul, e ca o fata cu o lista de cumparaturi printre altele ce se joaca de-a v-ati ascunselea. Ajunsese pe o strada cu case oarecum treze, de la o fereastra luminata se auzea glasul somnoros al ibricului, in timp ce o mana numara niste lingurite de zahar. Cat ar fi vrut Iana sa nu fie si ea asemenea zilelor pe care le poreclea. Sa bata in geam, iar mana, atat, sa-i intinda o ceasca cu cacao.
Cerul incerca sa se lumineze, Iana se dezmortea, de pe ochi parca i se luase o ceata, casele aveau ferestre cu rame albastre si verzi, s-ar fi lipit cu totul de peretii usor grunjosi si nefinisati, cat o mai urmareau aceste senzatii, de a deveni obiect, cum ar fi fost o Iana-usa, o vaza-Iana sau cum, da, cum ar fi aratat Iana-carte?
O luase la stanga gandindu-se ca are sa se mai plimbe doar putin, uite, copiii pleaca la scoala, cu fularul prins temeinic si sosete flausate, cu ghiozdanele in care caietele erau pline de litere si semne de cerneala, poate altele erau la fel de albe ca zapada, acesti copii probabil nici nu se duc la scoala, ii asteapta un derdelus si o sanie. Uite, de-ar fi incaput in ghiozdan, ce bine ar fi fost.


Isi amintea precis. Acela fusese momentul in care incetase sa creada in oameni, inimii Ianei ii era mai bine in preajma obiectelor.

sâmbătă, 4 iunie 2011

eu nu imi amintesc cum s-a intamplat sa te pierd. doar ca intr-o zi, pe la amiaza, nu am mai vrut sa te simt. si cum inainte imi dadeai insomnii, acum adorm o data cu gainile, uneori chiar inaintea lor, le aud uneori soaptele de noapte buna si burzuluitul penelor.nu am incotro, trebuie sa se poata si asa, cu toate ca as fi putut afirma fara pic de nesiguranta ca noi doi vom fi impreuna mereu, bineinteles, cu zile bune si zile mai putin bune, cu nopti albe si zvarcolitoare, cu scrasnet de creion nervos si fasii de hartie ametite.

nu-mi mai gadili buricele degetelor, scrisule. si lumea mea s-a facut o soseata, in care imi incap berechet cele doua ganduri pe care le am si pe care le tot schimb, cand la calcai, cand in varf.

chiar si postul asta merge de ghemotoc aruncat pe fereastra, sa-si puna ploaia ostasii pe el.

sâmbătă, 26 martie 2011

noninvaziv

in tramvai au crescut dovleci- rotofei,vesel portocalii, aproape vorbareti in lumina inca necenzurata a diminetii de la sapte, cand m-am trezit stand pe unul din ei, departe de traseul cunoscut, de cuvintele reprogramate, de sentimentul nefericit al revenirii intr-un loc in care port o masca.
aceeasi ora, dupa jumatate de cerc, mi-a deschis plamanii sa miros toamna dintre doua blocuri paralele,din care se tot topeau nuante de gri, adulmecand copaci,garduri,masini,magazine,chiar si o bucata de om, celelalte reusisera sa vada cu coada ochiului sangeriul turbat al cerului, lasandu-se domol mangaiat si alintat.
o ora se inchide azi in spatiul minuscul ce m-ar desparti de tine daca ai stii cum sa fii aici, unde parul miroase a portocala si degetele necheaza dupa vertebre, pierzandu-se atat de copilareste in numaratoarea simpla.
obisnuiam sa te sustin atunci cand imi inchipuiam ca nu-ti e bine, sa vorbesc cu tine, sa ma joc de-a necunoscutul, sa-ti las semne prin locurile in care-ti paraseai,obosit, umbra. obisnuiam sa desenez pe pielea ta, in special la incheietura, cuvinte suprapuse, abia ghicindu-se, ici si colo, cate o litera intreaga, si-apoi, cuminte, iti lasam tot timpul tie, sa descifrezi.
ai sa crezi ca astept inca, asta. ca ce am scris e de nesters, dar ai uitat visul in care vulturii ti-au smuls bratul.
e ora de o clipa, e ora de nemasurat, e praf si inaltime, de ce sa fie primavara sau toamna?eu vreau sa fie inca putin.

vineri, 25 martie 2011

de n-ar fi fost mos Ene

la ora doua si doua minute pe geam au intrat aripile pline de arabescuri ale unei libelule, nu stiu pe unde isi lasase corpul la ora tarzie, insa aripile pareau familiarizate, s-au pliat repede, asemenea unei umbrele cu funtionare impecabila, pe cotorul cartii cu numarul cinci din teancul din mijloc.
dupa doua minute pe gaura cheii de forma sinusoidala s-a strecurat, strengar, perechea de mustati a unui pisic tarcat ce s-a pus, fara zgomot, de-a curmezisul, intre doua gramezi de coli.
la trecerea a inca doua minute si-a facut aparitia, tiptil-tiptil, de data aceasta prin spatiul de sub usa cartea de joc infatisand-o pe dama de pica, privind suspicioasa si inca machiata, dupa un loc de odihna.

pacat, mi s-a facut somn,altfel as fi apucat sa consemnez intrarea prin efractie a unei cochilii de melc, a unei catarame stralucitoare si a unui dop de pluta.

joi, 24 martie 2011

de parca

ordinea isi gaseste hazul in aranjarea alfabetica sau cronologica a lucrurilor supuse unui asemenea exercitiu si nu in dezordine organizata.

poti patrunde pe pietre de marmura in amintirea celei cu urechi rotunde, si nu prin vis.

desenezi naturi moarte cu fructe de vara si nu modelezi pinguini din plastelina.

adevarurile se vand la pachet promotional si nu stau pitite la umbra firelor de iarba.

miroase a masini pufaitoare si placi de ciment agatate in aer si nu a vrabii galagioase.

tot ce se scrie are forma si nu sens.

never learned to count

cand noaptea e subtire imbracata si scheletul se spala in lacrimile oamenilor singuri, cand soaptele isi intind degetele de pianist sa mangaie spatele incovoiat al oamenilor infrigurati, cand cainii latra a furie de prin blocurile-santier printre schelele carora inca isi duc zilele, la indigo, oamenii uitati, cand talpile dor odata asezate in orbitele albicioase ale oamenilor clarvazatori, cand sufletele isi dezlipesc buzele si se scurg note muzicale pentru oamenii surzi, cand lupele micsoreaza atomii dintr-un pahar cu apa pentru oamenii insetati,cand cuvintele amortesc impletindu-si literele desperecheate in parul oamenilor fara vise, cand somnul este strainul ce priveste cu o cuta pe frunte toti oamenii, vreau sa fiu o cutie.

miercuri, 23 martie 2011

model de cearceaf

de data asta e doar inchipuirea unei fantome obosite de pe marginea patului meu ce ma intreaba, cu glas indepartat,daca se poate odihni un pic aici. nu-i vad nici ochii, nici mainile, doar vocea estompata, asemenea culorilor pastel, cerand ceea ce nici eu nu am si ea nu poate oricum nicicand. dar trag de patura si ii fac loc, iluzia o pot desena in intuneric, e chiar simplu, e chiar uman, chiar si fata de o naluca.

marți, 22 martie 2011

trepidatie

imi amintesc de ea; ocupase, dupa indicatiile scrise, scaunul din capul mesei, stand cu spatele la fereastra fara perdele, doar un geam mare, proaspat spalat, intre strada si camera. se juca nervos cu furculita si lumina ii trecea prin parul castaniu, pe sub unghiurile miscatoare formate de brate, imbracand-o paralel intr-un calm nedefinit, asa cum acopera gospodinele mobilele, cu cearceafuri. uneori buzele i se deschideau si ma tot gandeam ca vocea ei are sa strapunga aerul, si-acesta are sa cada, tot semistatic, fasii-fasii, la picioarele ei incrucisate. dar nu, doar se strangeau la loc, in ceea ce mi s-a parut apoi un tic, repetitie utila a certificarii unui punct de sprijin, in tot acest proces ce aducea, in pasii inaintati ai dupa-amiezii, cu un proces fara sens.

eu o priveam prin gaura cheii, iar pozitia incomoda imi furnica picioarele, insa nu ma induram sa parasesc "postul" nici macar pentru o clipa, aveam superstitia ca orice miscare avea sa schimbe totul, determinand chiar si disparitia ei in atat de apropiata departare. palmele atingeau lemnul vopsit in rosu al usii cu incrustatii complicate, pe care acum le simteam acide, arzandu-mi pielea si incercandu-mi determinarea.

ea continua sa stea, lumina se rida, planul intunecat aluneca asemenea unui sarpe pe podeaua proaspat lustruita, asteptam si eu, ca si ea, poate treji, poate hipnotizati, sa se sparga ceva, sa intervina un factor exterior, sa tipe o cioara, sa scartaie vreo usa vecina, sa latre un caine, sa tipe un om.

in curand aveam sa dorm, pe pamantul negru inrosit de maci, cu pumnul strans in jurul perfectului cilindru reprezentand un caleidoscop.

e tarziu. noaptea are timbre joase, asa cum se aude, din josul unor trepte in cochilie.

joi, 3 martie 2011

(a)prins cu visul

Isi pune parul la inmuiat din cand in cand, si-si vede apoi netulburata de sarcinile marunte ale zilelor in lumini, de sortarea acelor de siguranta si implantarea lor in pereti, in functie de ascutimea varfului, de alungirea genelor cu pene de randunici sporovaitoare, de cresterea si ingrijirea unor fermoare parasite, toate aceste lucruri normale pe care fiecare om normal le foloseste in limite normale.

podoaba capilara, fire multe de par neascultator, in apa calduta din ligheanul portocaliu, peste care ea toarna esente lichide de iasomie si urzica, podoaba capilara lasa la vedere, in apa tulburata, altfel de fire, de nisip galbui si inasprit, boabe minuscule ale amintirilor sarate, succesiunea rapida a unui scafandru prin lighean si a unor urme de talpi infometate.

degetele trec cu nonsalanta prin tot amalgamul, e ironia drumului la fel de necunoscut ca si cunoscut, e tardiva mirarea ei in timp ce-si agata, la uscat, parul, in fata dintilor solari.

duminică, 27 februarie 2011

bajbaiala formelor neincercate

ora de care te feresti isi intinde bratele fara muschi sa te sugrume, in camera noastra pernele se despoaie de haine si ne arata, indecent de neobrazat, intrinsecul penelor de gaina, in care tentatia e de imprastiere, cu toate ca imaginea viitoare, suprapusa prea curand peste prezentul nici macar petrecut, arata trist.

despre luna februarie e riscant sa spui ceva,ea e gandul dintre doua clipiri ale unor gene peste care a nins doar inainte de prima intretaiere. privirea intoarsa peste umar dezvaluie ghemotoace zgomotoase de timp prins intre bucati de table, de bocanci cu urme umede pe tavane nesatioase, de lichide tari in recipiente nesterile.

saruturile s-au vrut lungi, asemenea atingerii calde a unui pulover de iarna, imbratisarile s-au visat si ele, acolo,la coltul contactului vizual dintre cei doi cunoscuti, iar vorbele, spuse prin deschiderea periodica a buzelor, s-au jucat de-a circul, prea mult plictisite de celelalte dorinte carnale.

e din ce in ce mai limpede, ca si cum dimineata gandurile ar fi cu totul noi, fara niciun contrabalans din partea celor ce au fost, iar momentele de genul asta sun rare si se sting repede, apuc doar franturi, si cu toate astea, jucandu-ma de-a asamblatul starilor sufletesti constanta e mereu cea care spune "indiferenta".

uneori trupul tau doarme incovoiat sub pilota, abia ti se vede crestetul capului, iti e atat de bine cand dormi,si nimeni nu te striga acolo, niciun obiect nu-ti cere atentia, e doar o stare simpla, de nimic, de mult si bland. lama aparatului de ras are zimti asemanatori unor dinti micuti, abia crescuti, ai cuiva ce nu a invatat inca reflexul muscatului, dar curiozitatea n-ar trebui niciodata luata in neserios. carnea e calda, statica, dar vie, si ritmul respiratiei e corect, e prea liniste, lama e nou-nouta, abia scoasa din ambalajul de plastic, mainile nu-mi tremura in timp ce ii mangai una din laturi de pielea ta, pe care nu lasa inca niciun semn, nicio tulburare, nicio tresarire. presiunea creste, vreau sa stiu cum arati dedesubt, sup epiderma stravezie si calma, iar taisul se implanta adanc, tremurul se produce, din mine sau din tine, nu mai stiu, asemenea unei vibratii transmise printre-un arc, se face rosu, si tu deschizi ochii, inca somnoros si cu drag, e rosu si eu nu ma uit la tine, ci doar la degetele mele ce tin lama cu picuri de sange, si nu ma pot urni, nici sa fug, nici sa tip, tu atunci iti schimbi privirea si primul gand, desi te doare, e tot tacerea, poate tocmai ca asemenea gest nu si-ar gasi in niciun caz explicatie in vreo intrebare banala, procesul trebuie gandit bine, si pana atunci cea mai buna e tacerea. sangele a ajuns pe cearceaf si picaturile rosii isi deformeaza starea rotunda, in tesatura de bumbac ele se disperseaza, asemenea unor meduze, apa rece zgarie peretii cu faianta, nimeni nu spune nimic, ai dezinfectat si ai pus un plasture, acum imi iei lama prinsa inca intre degete, in cealalta mana ai restul lamelor, le arunci pe toate intr-o punga de hartie pe care o duci direct la ghena, totul foarte repede, ti-e frica sa ma lasi singura, cu toate ca nu ai spus inca nimic, ai sa ma iei in brate crezand ca e suficient, ai sa-mi vorbesti intr-un final, inerent, asemenea unui copil ce trebuie sa inteleaga ca nu e bine ce a facut, ai sa-mi vezi globii oculari dezbracati de expresie si-ai sa dormi, de-acum incolo, numai cand sunt eu plecata. in restul timpului, privirea ti se va implanta intr-a mea, asteptand, inutil, o schimbare.

joi, 24 februarie 2011

Trebuie sa stii ca este imperios si fara incertitudini, cu siguranta si foarte important sa nu te abati cu nicio deraiere de la traseul facut de mine cu carbunele in jurul venelor ce-ti urca verde-albastrui de la incheietura, pierzandu-se apoi de ochiul uman al degetelor ce pipaie, infrigurate, dupa bulbi si cariopse.

Are sa treaca mult-mut-tam-taram timp pana deasupra firelor de par scurtate cu forfecuta de pielite intr-o baie de motel prost luminata sa se asterne, ca pe bancutele pentru batrani, fulgii acestei ierni atat de apostrofate.

Pesemne e dificil sa argumentezi clasicele dileme izvorate din oamenii moi ai zilelor cu roti parcurgand cu viteze ametitoare fractiunile cu lumina din ce in ce mai inceata, asemenea unui stor tras de o mana lenesa. De asta decupezi din ziarele parasite pe scaune albastre si portocalii cuvinte ce nu-ti plac, fara ele ziarele raman anemice siluete celulozice.

Cand deschizi ochii in miezul noptii si ceasul arata, haotic, o ora oarecare a unei crapaturi de dimineata inca nespusa, si privirea intrezareste cerul usor violet si tacut de lipsa ciorilor , atunci ti se pare asa, ca singuratatea e subestimata. Cand inchizi ochii la loc si somnul te prinde de brate ca o camasa de forta, nu-ti mai spui nimic, ploua tulburator si decisiv.

luni, 24 ianuarie 2011

deslusirea diminetii ei

dimineata ea are ochii clari, asemenea unor cercuri de apa concentrice, din care se disting,cu lupa mica de pe noptiera, visele de peste noapte, aranjate cronologic, fiecare cu cate o eticheta de culoare diferita, pentru a nu fi confundate.

ea nu stie sa prinda oameni din copaci, nici macar atunci cand e avertizata asupra pericolului, ci sta cu nasul in firele de iarba, cautand un musuroi de furnici, pe care le strange intr-un borcan, le duce acasa, si le dreseaza pentru circul miniatural ce va avea premiera cat de curand.

es se juleste in marginile cuvintelor si le descoase tivurile, le analizeaza tesuturile si compozitia chimica, le schimba chiar si starea de agregare, si cu toate astea, inca exista cazuri nedeslusite, tinute sub lacat intr-un dulapior deasupra oglinzii, pe care il deschide acum din ce in ce mai des, din cauza unor anumite conversatii virtuale cu zgomot de bormasina. terapia inca nu a gasit remediu pentru asa ceva, insa ea stie ca in curand va putea construi o platosa din acele cuvinte stivuite, o platosa cu doua fete, o va apara pe viitor de orice cuvant deja existent acolo, insa puterea de centrifugare si viteza de sedimentare nu sunt suficient de puternice pentru a separa strict cuvintele incriminate. cu toate astea, ea este gata sa-si asume riscul.

ea isi lipeste nasul de geam si scoate mainile afara in ninsoare, linistea de acum e linistea renuntarii si a intelesului prefacut, cu toate ca pe interior mocnesc in fierbere atatea nedumeriri.

ea isi bea cafeaua si isi frige limba, e dimineata-pranz si timpul e pe spinarea furnicilor inca adormite. dialogurile se scriu agresiv si nimeni nu intelege nimic, argumentele se lovesc in aer inainte de a fi ascultate de urechile potrivite si tot ce-i orgoliu va rezista. in rest, ea va aduna cu mainile inca umede de la fulgii pitici resturile ramase din amintirea visului, isi va pune haina albastra in care i se intampla mereu cate ceva neprevazut si va astepta, la colt de strada, sa se iveasca.

amar dans al degetelor

profilurile oamenilor cunoscuti in ultima vreme au fost din ce in ce mai variate si mai atipice, de unele m-am amuzat, de altele m-am speriat, de unele am prins drag, de altele nu am stiut cum sa scap, si asta nu in sensul acela urat, ci dupa niste demersuri si explicatii logice, cel putin din punctul meu de vedere.
e bine sa cunosti oameni, asta mi-am dorit in secret inca de cand a venit toamna si asta mi s-a intamplat. si cu toate astea, lucrurile nu au facut decat sa se complice, in situatii cu umor negru, din care nu stiu cum m-am descalcit, dezlipindu-ma sub forma de nevroze, de lacrimi sau de hohote de ras, cu niciun sentiment macar cvasipermanent de roi de fluturi.
oamenii sunt complicati. oamenii care imi plac mie sunt si mai complicati. eu sunt si mai complicata, cu toate tiparele si manualele de utilizare din lume nimeni nu s-a priceput sa-mi scoata demonii si sa rada de ei, pana sa se faca scrum, si-apoi sa se uite la mine, asa, simplu si adanc, un timp nelimitat, fara limbi de ceasuri si fara busole, sa iasa frica asemenea unui abur-arc si sa se imprastie, de-acum invizibila.

se aduna, deci, chipuri, expresii, cuvinte, culori, atingeri, ruperi, reintoarceri, ca intr-un colaj pe care te apuci sa-l faci fara niciun scop, fara nicio idee de final, iar bucatile sunt mici si se lipesc greu, raman pe deget sau se pierd printre cearceafuri, degetele miros a lipici si capata mici cruste denivelate care se dezlipesc dureros, plansa incepe sa se umple, ramane din ce in ce mai putin loc, si brusc, intr-un filtru de lumina inghetata, iti dai seama ca tu, de fapt, lipsesti de acolo.

duminică, 23 ianuarie 2011

halucinatii de duminica

cu toate ca nu a aparut nicio stire oficiala, nici la radio, nici in ziare, in acest sfarsit de saptamana a avut loc congresul oamenilor de zapada, chiar in parcul din centrul orasului. bineinteles, toate locurile au fost rezervate din timp de catre domnii si doamnele imbracati fie in fasii fie in mormane de omat,iar organizatorii, cuprinsi de spiritul inovator si ajutati de cadrul de desfasurare al conferintelor, au adaugat locuri suplimentare la loje, pe crengile copacilor denumiti in latina de placutele vizibile primavara.

trecatorii au avut si ei acces, limitat ce-i drept si fara posibilitatea de a achizitiona la intrare mapa cu toate informatiile necesare si cu translatorul electronic ce urma sa interpreteze discutiile oamenilor de zapada din limbajul lor, inghetat, in limba romana. cu toate astea, cuprinsi de entuziasm, unul mai degraba numeric, vocile lor au inregistrat un numar mai mare de decibeli decat prezentatorii, astfel incat juriul nu a putut decide niciun castigator,iar cei interesati nu au inteles nimic din studiile efectuate, din rezultate si concluzii. Au plecat nemultumiti, hotarati ca pe viitor sa-l angajeze pe seful gerului, pentru a preintampina asemenea intamplari nefericite. Cu siguranta, trebuie modificate si locul, si ziua si ora.

la lasarea serii bancile erau in continuare ocupate, ramasesera domnii si doamnele de zapada sa admire calmul aleilor inghetate si al copacilor purtatori de fulare de omat. din loc in loc, eu ma opream sa privesc in ochii din felurite materiale ai oamenilor de zapada, mai mari sau mai mici, inzestrati cu brate ramificate, cu nasturi alambicati, cu nasuri si guri ranjitoare sau infricosatoare. Aproape de marginea inghetata a lacului am nimerit peste o familie, parintii asteptand parca o saniuta albastra in care sa-si plimbe copilul, mandru detinator al unei caciuli in dungi fosforesente. Mai departe, izolat si parca trist, pe-un scaun din aceeasi zapada ce-l nascuse si pe el, statea un arlechin, avea un capac rosu pe post de nas si dadea impresia ca se gandeste intens la un truc cu care sa-i faca pe ceilalti sa rada.

cand sa ies din parc, de dupa un copac imi iese in cale cel mai gras om-de-zapada inventat vreodata, din trei bulgari imensi si rotofei, respirand anevoie, cu palaria atarnandu-i pe-o ureche si, cu o voce de bariton, imi cere nonsalant o tigara.

Am grabit pasii, scartaiau talpile prin omatul cel alb , prea alb parca.