" vârsta semnului"

Ce frumos și îndelungat a plouat azi-noapte, chiar la linia între vineri și sâmbătă, între iulie și august, dar cel mai frumos a plouat când Gellu Naum a(r fi) împlinit o sută de ani.
Am aflat de(spre) Zenobia într-un timp în care nu se reedita, la anticariate nu se găsea, nimeni apropiat nu o deținea. Cumva am iubit această poveste înainte de a o citi, numele ascundea ceva sălbatic chiar în miezul său, aproape că îi simțeam mușcătura, anticipând frisoanele pe care mi le va dărui și jocul inefabil al cuvintelor.
Am ascultat vocea poetului din înregistrări și i-am urmărit prin bârnele gardului căsuței de la Comana viața pe care a lăsat-o acolo, într-o necuprinsă vie răsuflare, ca și cum întârzia nițel să descuie și să ne lase înăuntru. Am ascultat vecinii povestind despre tinerețile dumnealui, cu sufletul cât călătoria lui Apolodor, cu amabilitate și dragoste de oameni, în timp ce doamna de la care cumpăraserăm niște pâine și cârnați ne-a adus pe farfurii ouă ochiuri și castraveți, și am  mâncat cu poftă, mai ales cuvintele despre Omul ce cândva îmbrăcase o cămașă din care eu purtam acum o bucată, ca semn de carte.
La mulți ani, domnule Poet, în orice spațiu v-ați afla acum!