Prolog. O zi obişnuitã

În ziua aceea Paul se trezi ca de obicei la ora 7, fãcu un duş cu apã rece şi bãu o gurã din cafeaua rãmasã de ieri, zîmbi camerei şi ieşi pe uşã.
Era zi de miercuri, cu o dimineaţã calmã, platã, anunţînd o zi obişnuitã, nici prea aproape nici prea departe de week’end.
În metrou, aglomerat, ca de obicei.
Paul îşi fripse limba în cafeaua abia cumpãratã, încercã sã nu se strîmbe prea evident şi îşi promise, ca’n fiecare zi de altfel, ca de mine sã se trezeascã mai devreme, sã savureze cafeaua în linişte,acasã, departe de zgomotul anticipativ al zilei.
Oamenii pãreau din plastilinã, frumos aşezaţi pe scaunele albastre, sau în picioare, agãţaţi de mînere. Doar gîndurile şi ochii le erau vii, ca şi cum acestea s’ar fi trezit înaintea celorlalte organe. La staţii, însã, furnicarul se punea în mişcare.
Cînd pãşi pe peron, în mijlocul celorlalţi matinali, majoritatea nu din proprie voinţã, Paul nu se gîndea decît la maldãrul de dosare încã necitite, la biroul mic, îmbîcsit, maroniu şi la zgomotele infernale de dupã geam, oare cînd vor termina de construit clãdirea?

O zi banalã, tot o zi, aceeaşi zi, poate, de acum cîteva sãptãmîni sau de peste cîteva luni.

Cineva îl prinse de mînã : “ Nu spune nimic, te rog. Continuã sã mergi.”
Paul tresãri, se uitã mirat şi speriat în acelaşi timp, la mîna micã ce’şi gãsise loc în pumnul sãu.Proprietarul era o mogîldeaţã de copil, cu ochi mari ce treceau dincolo de suprafaţã, paralizîndu’i reflexul de a’i da drumul.
“ Nu vorbi încã. Nu întreba nimic. Poartã’te normal.”
Nu era chiar aşa greu. În mulţimea ce încã nu se împrãştiase era uşor sã disimulezi, cu toţii suntem anonimi dimineaţa.
Urcarã pe scãrile rulante, copilul privind drept înainte, ţinîndu’l în continuare de mînã. Lui Paul îi fãcea bine aceastã strîngere, era o senzaţie ciudatã şi nouã, ar fi vrut parcã sã ţinã mult timp de acum încolo.
Pe stradã oamenii aleserã drumul ce ducea pe fiecare spre viaţa proprie, unii la dreapta, alţii la stînga, nimeni nu rãmase pe loc.
- Cum te cheamã?, întrebã Paul, apoi i se pãru absurd. Ce e cu tine? Eşti în pericol?
-Acum e totul bine. Sunt ok. Mã cheamã Rãzvan. Pe tine?
- Paul. Dar…te urmãreşte cineva? De ce m’ai luat de mînã?
Copilul privea înspre o patiserie. Abia atunci observã Paul ce obosit pãrea.
-Ţi’e foame, nu’i aşa?
- Da, nu am mîncat nimic de ieri dupã amiazã.
Paul ar fi vrut sã’i ofere o masã adevãratã, cu felul întîi, doi şi desert, cu farfurii , tacîmuri, şerveţele. Încercã sã’şi adune gîndurile în prezent. Îi cumpãrã douã merdenele, o plãcintã cu mere şi o sticlã cu apã, şi merserã în parcul din apropiere. Paul încã se aştepta sã aparã o mamã îngrijoratã sau nişte oameni dubioşi cãrora nu ştia cum ar fi trebuit sã le rãspundã, sã fugã, sã întrebe, sã riposteze?
Îl intriga şi enerva în acelaşi timp lipsa simţului sãu de responsabilitate. În plus, deja întîrziase la serviciu.
-Ai pãrinţi?
-Probabil, nu i’am cunoscut niciodatã. Mama m’a abandonat la naştere. M’a pus într’o cutie de carton şi m’a lãsat lîngã groapa de gunoi, la marginea oraşului. Nu m’a iubit nici mãcar cît sã mã ducã la spital sau la orfelinat. Ar fi putut sã o facã noaptea, nu ar fi vãzut’o nimeni şi ar fi scãpat.
Puştiul avea o voce gravã, ca şi cum toatã viaţa de pînã acum i se imprimase în corzile vocale, modificîndu’le timbrul. Dar ochii, ochii cu care reuşea sã priveascã dincolo de piele, îi erau vii, irisul de culoarea castanelor ardea asemenea unui foc al frunzelor toamna.
-M’au gãsit gunoierii şi mi’au salvat viaţa, m’au dus la spital, apoi la casa de copii, unde încã stau.
-Cîţi ani ai? Şi nu ar trebui sã fi acolo la ora asta?
-În fiecare an reuşesc sã fug pentru cîteva zile. Mîine mã întorc.
-Dar de ce?
-Pentru cã azi e ziua mea. Împlinesc doisprezece ani. Şi pentru cã în fiecare an mã prefac cã aparţin cuiva, cuiva anume. Dacã iese, ziua îmi ajunge pentru tot anul ce urmeazã. De data asta te’am ales pe tine.
Lui Paul nu’i venea sã creadã.

retoric

Cum îl trezesc pe cel ce doarme în visul meu?
Se face tot mai tîrziu.

trei

Pricolici , pentru a’şi cinsti cum trebuie numele, nu crescuse mai mult de un metru, o aşchie de om în nişte pantaloni peticiţi şi un pulover ros de molii, de culoare indefinitã. Avea dinţii din faţã lipsã, vorbea sîsîit:
- Acu’, n’are rost sã vã certaţi, nu? Împãrţim frãţeşte, cã d’asta suntem prieteni.
- Ba sã crezi tu, mi’au îngheţat oasele la colţul strãzii pînã am strîns nişte mãrunţiş. Pe frigu ãsta numa’ babe zgîrcite şi copiii ies afarã.
- Hai Mocenige, nu te mai izmeni atît, cã ajunge la toţi, ripostã Pricolici.
- În ritmul în care trage ãsta?! Apoi iar se crede mare boxeur, cu centurã de aur. Bãi, dar mi’ai ars’o, nu glumã!, spuse Mocenigo, pipãindu’şi fruntea. Hai , ce facem?
Dar Pricolici se şi întorsese cu douã pungi şi împãrţi prenandezul, lãsînd şi în cutie ceva, pentru Spif.
- Mocenige, tu mai ţii minte ce’ai visat data trecutã?
- Da bãi Pricolici, bine cã mi’ai adus aminte, sã’i povestesc şi lu’ ãsta.
Spif se pusese turceşte în zãpadã.
- Hihi, cînd aţi crescut mã aşa mari, mai ales tu prichindelule? Ia uite, ţi s’a lungit gîtu’ ca la girafe, iar tu Mocenige, de ce porţi pantofi roşii cu toc? Şi ce puii mei faci cu vioara aia? Ne cînţi o serenadã? Ce oameni ciudaţi sunteţi, cum de m’am pricopsit eu cu voi? Hahaha , ia uitaţi’vã la mine, fac îngeri în zãpadã!
În timpul ãsta Mocenig, rãmas cu povestea în gurã, şi Pricolici, cãruia i se înroşiserã urechile de frig, trãgeau cu nesaţ din porţiile lor.
- Hai bã şi voi! Hahaha, da’ sã te descalţi Mocenige, cã’ţi rupi picioarele, şi tu..ce îngero-cãmilã o sã iasã mã, din tine? Hahaha!
Se lãsa seara. Rîsetele lor rãzbãteau pînã departe.

Şir Indian

Ascunde’mã în nasturele cãmãşii albastre ca cerul în zilele vesele cu vatã pe bãţ şi carusel cu cai din ipsos mîncînd morcovi din palme curate.
Ascunde’mã în melodia strãzilor pe care’ţi calcã paşii în sandale de varã cu cireşe la urechi ce ascultã poezii din cãrţile anticariatelor.
Ascunde’mã în vîrful paiului din care sorbi tacticos limonadã cu miere lipicioasã ce se prelinge în zîmbet creionat cu pensulã din pãr de cãmilã.
Ascunde’mã. De tot.

Alegorie

Mufli, Flufli şi Blufli locuiesc într’o casã din cãrţi de joc, la malul mãrii. În vîrf am asamblat o camerã micã, rotundã.
În fiecare dimineaţã Flufli, Blufli şi Mufli se întîlnesc în camera rotundã, stau pe zaruri şi îşi beau ceaiul.
- Azi e sfîrşitul, afirmã Flufli, suflînd precaut în ceaşcã înainte de a sorbi.
- Nu, azi e doar cea de’a nouãzecişidoua zi de cînd locuim aici, spuse Mufli, încãlzindu’şi degetele în jurul ceaiului.
- Da, şi a nouãzecişidoua oarã cînd tu spui acelaşi lucru , încã din prima zi, încã din pragul uşii, completã Blufli.
- Ei, e mai bine sã fi prevãzãtor, nu?

Camera rotundã sau camera de inimã neagrã, botezatã aşa de cei trei prieteni ai mei, are o fereastrã triunghiularã, cu o stinghie de ziar plecînd din vîrf şi oprindu’se la mijlocul pervazului.
Cînd se uitã prin jumãtatea stîngã, ochiul furtunii îi apucã de guler şi îi înhaţã pînã sã apuce sã spunã ceva. În locul lui Mufli lasã un fir de cer, cînd îl prinde pe Flufli rãmîn aripile unei libelule iar Blufli lasã în urma lui o castanã ferecatã încã în ţepi verzi.
Eu adun ofrandele, le pun în cele trei colţuri ale camerei rotunde, arunc de trei ori zarurile. Numerele de pe ele reprezintã anii cãlãtoriei lor. Cînd se întorc primesc poveşti, mereu altele : o plimbare fulger pe’un nor, un zbor pe spinarea unei libelule, un drum spre pãmînt din înaltul unui castan. Blufli, Mufli şi Flufli sunt mereu ameţiţi, dar zîmbetele lor acoperã camera cu luminã.
Cînd se uitã prin jumãtatea dreaptã se trasformã în pietre :
Flufli- piatrã platã, netedã, ca un bãnuţ norocos.
Mufli - piatrã din pantofii oamenilor.
Blufli – piatrã greoaie, de neurnit.
Îi aşez în mijlocul camerei rotunde, închid ochii şi le ascult tãcerile. Cel mai repede se plictiseşte Blufli, bombãne morocãnos şi iese din înveliş. Urmeazã ceilalţi.
Spre prînz camera rotundã se contractã, zarurile îi inghit pe cei trei, le cresc picioare de pãianjen , coboarã scãrile de treflã pînã în biblioteca cu pãlãrie de magician, unde îi elibereazã.
Mufli studiazã materialul impermeabil al lunii şi stelelor.
Flufli analizeazã la microscop compoziţia viselor.
Blufli, ei bine, el coloreazã bucãţi de oameni.

În cea de’a nouãzecişitreia zi am sã suflu cu vînt peste casa din cãrţi de joc.

Serie recurentã

Unele lucruri te urmãresc toatã viaţa. Existã momente în care crezi cã le-ai uitat sau cã le’ai ascuns suficient de bine astfel încît sã nu mai trebuiascã sã dai nas în nas cu ele niciodatã. Dar este de ajuns un singur moment, un miros, o imagine, un sunet şi totul reîncepe. Asemenea unei tornade, te ia pe sus, îşi face de cap cu tine, te învîrte şi’ţi rãsuceşte siguranţa şi certitudinile, apoi te pune la loc de unde te’a luat, îţi spune frumos la revedere şi dispare, pînã data viitoare.
Dupã un timp înveţi jocul şi mai înveţi sã te şi aperi, pe cît posibil, mãcar de ochii celorlalţi. Îţi stãpîneşti tendinţa de ţipãt sau de fugã, zîmbeşti frumos şi mergi înainte, sau unde ai treabã. Şi încã speri cã într’o zi va trece cu adevãrat.
Dar nu ştii cît de adînc sau abrupt e locul rãmas gol. Cît de mult au sãpat timpul şi tristeţea, dacã ocazionalele refaceri şi speranţe pot fi mai puternice.
E ca într’un labirint pe care’l cunoşti doar parţial, jumãtate din el e însemnat cu buline rosii, cealaltã rãmîne o necunoscutã. Uneori stai la graniţã, ai vrea sã treci, cît de mare e frica? Mai mare decît curiozitatea? Şi dacã nu ai sã ştii drumul înapoi ce’ai sã faci? Ai sã rãmîi blocat în propriul gînd?
Recurenţa ne învaţã limitele cu care am fost dãruiţi şi localizarea cãlcîiului lui Ahile. Recurenţa estompeazã , dar nu vindecã. Amãgeşte.

Axiomã

Ne ascundem cu toţii între laturile unui trapez, asteptînd, cu nesiguranţã, sã ne calculeze cineva laturile, diagonalele, aria, coastele şi sufletul.