contururi

în ţipătul străin al ciorilor, planînd deasupra gîndurilor mele.
printre degetele de la picioare, desfăşurîndu'se fire de curcubeu ofilit.
din umbrele pe care nu le (mai) recunosc doar după nume.
între pietrele de care'mi lovesc cuvintele.
pentru a îmbrăca pustiul.
din hîrtie creponată, la încheieturi cu fermoare metalice.
între pînze de păianjen, înfăşurate pe fuioare de mătase tăioasă.
printre lupe ce distorsionează visele.
în alfabetul tăcerii.
pentru a fugi pe aproape.

dincolo de faţadă

aşteaptă perechi de ochi mari ce'au adunat în ei şi tristeţe, şi durere, dar şi o sumedenie de întrebări, destul de asemănătoare cu cele pe care le puneam şi noi cînd nu înţelegeam de ce e cerul atît de aproape şi totuşi nu poate fi atins, de ce frunzele sînt verzi doar o parte din an, de ce trebuie să trecem pe verde şi nu pe roşu, "de ce'uri" adunate în zîmbete şi răbdare.
sînt poveşti triste, compuse din analize, dosare, investigaţii,diagnostice, injecţii, tratament, medicamente, operaţii,dar al căror parcurs se încearcă să fie schimbat.
sînt oameni ce se vor îmbrăca în culori şi surprize pentru un final altfel.
sînt nopţi nedormite,idei împrăştiate, multe convorbiri telefonice, multe cumpărături, dar şi mult suflet şi speranţă.

Dincolo de faţadă, în următoarele trei zile ( asemenea petrecerilor din basme), "Paşi către viaţă" vă aşteaptă în faţa Teatrului de Comedie, cu frînturi de idei despre cum am putea schimba în bine, evadînd în acelaşi timp din cotidian.

Vînzătorul de umeraşe

Un bătrîn vinde la colţ umeraşe, întinse pe pagini din ziarul de ieri, după mărime, de la cele mai mici la cele mai mari.
Oamenii se grăbesc, puţini îl privesc, nimeni nu se opreşte.
Bătrînul se uită parcă cu mirare şi amuzament la picioarele ce îi trec prin faţă, fumează ţigară de la ţigară, le aprinde una de la alta, într'un şir ce pare fără sfîrşit, cîte ţigări poate ascunde prin buzunare?
Eu las să se facă din nou roşu, al şaselea deja, îmi tot fac curaj să vorbesc cu bătrînul, aş vrea să'i cumpăr umeraşele, prea pare învăluit în mister, nu'l pot lăsa la colţ de stradă, ignorat de toţi.
După alte cîteva ezitări mă apropii şi'l întreb încet cît ar vrea pe toate , mă priveşte prin fum, de departe, are ochii apoşi, mi se face frig, aş vrea să plec, dar rămîn.
Mă întreabă gros dacă sigur am să le folosesc pe toate, eu nu ştiu să mint, mă înroşesc şi'i spun că nu, nu am atîtea haine pe care să le agăţ în dulap. Zîmbeşte amar, un zîmbet abia creionat, îmi ia palma dreaptă între mîinile sale aspre şi'mi spune, în rotocoale de fum, că pe umeraşele astea nu se agaţă haine, ci speranţe.
Şi că ele nu se agaţă în dulap, ci de suflet, cele mici sunt pentru dorinţe mici, ca atunci cînd îţi doreşti să plouă, cele mijlocii pentru cînd vrei să ai o zi bună, iar cele mari îs pentru oamenii dragi. Mai există un tip de umeraş, cel mai mare , pe care se agaţă speranţa secretă a fiecărui om, dar pe acesta nu îl are de vînzare, ele trebuie construite din gînduri şi fapte bune.
Mă roagă să'i cumpăr un pachet de ţigări. Cînd mă întorc îmi întinde un pachet din ziarul de ieri, în care atîrnă greu umeraşele.
Nu ştiu cum să'i mulţumesc, orice cuvînt îmi pare de prisos.
Am să caut să fac loc fiecăruia. Mai ales celui mare.

contrast

(Suntem) pietricele gri, mărunte, răsfirate în lanuri de levănţică.

dezagregare

Îi priveam spatele aplecat pe marginea patului. Mi'am apropiat palmele şi am mîngîiat pielea şi coastele,citind în buricele degetelor aşa cum citesc orbii în Braille- toate tăcerile ce au să fie capturate între noi, toate vîrfurile de amintiri ce ne vor răni, toţi paşii făcuţi de'acum schiopătînd( nu voi mai fi eu stîngul şi el dreptul), toate frigurile în care mîinile noastre nu vor mai construi fluturi.
Nu s'a întors să mă privească, nici măcar pentru o clipă.
Ştiam că e deja singur, cufundat într'o ceaţă groasă, căutînd o lume trasată din linii de cretă, poate un şotron cu opt căsuţe în care să se joace de'a baba oarba pînă cînd va uita ce am fi putut fi.
Lumina slabă cădea oblic pe spatele lui.
M'am întors cu faţa la perete,din degete îmi atîrnau ţurţuri.

eu din mine

În vîrful degetului mic de la mîna stîngă am scrijelit cu sămînţă de sînziană o uşă mică, cît un bob de fasole.
Şi prin uşa asta mică de tot ies eu din mine, atunci cînd stau la coadă la magazin, cînd sunt blocată în trafic, cînd îmi vine să plîng, cînd mă cert cu cineva, uneori chiar şi cînd dorm.
Cîteodată ies pe furiş, călcînd cu grijă interiorul tapetat, curgînd asemenea unui lichid dens, luînd forma unei adieri de vînt sau a unei frunze, valsînd.
Cîteodată ies în fugă, bombănind şi trîntind uşa de epidermă,direct într'un tunet urîcios sau într'o castană lovind violent asfaltul.
Cîteodată ies calmă, îmi iau la revedere politicos, încui uşa de trei ori, cobor cu liftul şi merg la plimbare, în ţinutul în care fîşii de curcubee se bandajează unele pe altele şi oamenii scriu doar pe hîrtie.
În tot acest timp, eu cea fără mine, aştept cuminte să plătesc sau să înaintez, tac sau plîng.
Mă întorc mereu,mai devreme sau mai tîrziu, uneori cu idei de schimbare şi renovare, alteori cu dor.
Mi'e bine cînd pipăi degetul mic al mîinii stîngi.