poveste în miniatură

În pod e harababură. Cufărul cel vechi al bunicii, jucăriile copilăriei, albumele foto transpuse în galben palid, labirinturi păienjenoase, piese de mobilier desperecheate, aer închis şi'un strat gros de praf ce tăinuieşte întreaga încăpere.
Scările sunt şubrede, rar urcă cineva aici, poate doar pentru a mai abandona vreo vechitură, inutilă în viteza cotidianului. Ferestruica pătrăţoasă şi zăbrelită nu oferă decît un fuior anemic de vizibilitate, şi asta doar în zilele cu adevărat însorite.
În spatele cufărului închis cu lacăt, în care stau şi acum închise ţesături cîndva fine şi scumpe, dar roase de molii şi tăiate, stă pitit un geamantan, jerpelit şi părînd că a prins şi zile mai bune. Însă dacă cineva şi'ar face curaj şi l'ar deschide, ar intra într'o cu totul altă lume.
Să facem cunoştinţă cu Georgica Mărgica şi domnul Iliuţă. Cei doi şi'au întemeiat un adevărat cămin: un dormitor frumos decorat, un living cochet şi'o bucătărie în care se găteşte mereu ceva bun.
Domnul Iliuţă a fost actor în tinereţe, la teatrul de păpuşi pentru copii. Lemnul din care s'a născut e trainic, nu suferă de reumatism şi are o energie de invidiat. În pod a ajuns după ce un băieţel a ţinut morţiş să'l ia acasă, după o lună abandonîndu'l pentru o maşinuţă cu baterii.
La început s'a îngrijorat, i'a fost greu să se obişnuiască cu întunericul şi să înveţe toate umbrele, dar un licurici i'a arătat drumul cel bun.
Pe Georgica a întîlnit'o exact cînd aceasta se chinuia să fixeze uşa unui dulap miniatural. Amuţit de gingăşia fetei, domnul Iliuţă a uitat să fie cavaler, dar Georgica Mărgica i'a zîmbit şi l'a rugat frumos să o ajute. Avea cei mai frumoşi ochi pe care domnul Iliuţă îi văzuse vreodată, ca două picături de rouă ce'ţi spală sufletul de tristeţe, de'un albastru atît de calm încît ai fi vrut să te scufunzi cu totul în ei. Era gingaşă şi mică, îmbrăcată natural în acea mică lume închisă.
Georgica Mărgica fusese balerina de porţelan din setul bunicii de porţelanuri fine. Se rătăcise de celelalte piese, ei oricum îi plăcea mai mult să citească şi să asculte singurătatea. Acelaşi licurici ce'i arătase drumul bun domnului Iliuţă o ajutase şi pe ea să caute diverse lucruri de care avea nevoie : mobilierul îl luase din trusoul păpuşilor, cususe din aţe şi fire de mohair perdele şi pleduri, vopsise cu pensula unei sticluţe de ojă pereţii geamantanului, aprovizionase bucătăria cu toate cele necesare.
Nimeni nu ştie de cînd sunt cei doi împreună. Viaţa lor e mică şi simplă, încăpînd toată într'o poveste de iubire ce nu are nevoie de cuvinte pentru a fi lăudată.
Domnul Iliuţă şi Georgica Mărgica se înţeleg đin priviri şi îşi zîmbesc, în fiecare zi, în acelaşi fel inefabil al primei zi în care s'au cunoscut.
Noaptea aşterne cortina, capacul geamantanului se închide peste cei doi, vegheaţi de lumina gingaşă a unui licurici poznaş.

pe cerul de ieri,dis de dimineaţă, călcind apăsat si grăbit pentru a ignora frigul si somnul de sub pleoape, se amestecau ciori si pescărusi in note perpendiculare, incadrindu'mă in chenar cu alte contururi decit cele ale dimineţii de vineri.
as spune, dar nu am cui :surprinde'mă.

mucegai

ecoul paşilor tăi sună surd pe caldarîmul sufletului meu.
pe un colţ de fereastră învăţ de la stele alfabetul tăcerii
privesc dincolo de cer şi cuprind în podul palmei miezul de păpădie al tuturor misterelor
îmi aleargă degetele pe suprafaţa rece şi dură a geamului
în cioburile lui aş vrea să am curajul de a'mi ucide frica de viaţă.
un gînd închis într'o castană
din pod arunc cu ea înspre toamnă, în semn de bun (re)venit.
ce dacă nu eşti aici?

răzgîndire

Se pregătise pentru o duminică nuanţată de o pensulă fără prea multe opţiuni: gri închis, gri lucios sau gri murdar. Scosese şosete flauşate, pusese de ceai, deşurubase un bec ars, controlase din nou caloriferul (inutil), alesese leneş o carte cu coperte, cum altfel, decît gri.
Un gînd nu'i dădea pace, poate gri'ul ăsta se va dovedi a fi molipsitor, va intra în ţesături, în ghete şi pantofi, în genţi şi serviete, în vopseaua tramvaielor şi a metrourilor, în sticla vitrinelor, în varul pereţilor, în saltele, în legume şi fructe, în tapiţeria scaunelor, în frunze,în cărţile anticarilor, pătrunzînd apoi în pielea oamenilor, uniformizînd tenuri şi pete, ascunzîndu'i cu dibăcie nu numai unii de alţii , ci şi de ei inşişi.
Un glob pămîntesc ca o bucată de noroi,mîini cenuşii căutînd în eter fragmente de care să'şi agaţe nebunia, un cer fără nume şi sunete de gol.
Tremurînd, Ania deschise uşa şifonierului, trase pe trupul ei subţire fusta înflorată şi haina verde crud, agăţă cercei violeţi şi o eşarfă multicoloră, scoase limba potenţialei lumi făr' de culori şi ieşi în stradă, sub cupola ploii, fără umbrelă, dar atît de vizibilă încît stîrni zîmbete discrete.
În faţa teatrului aştepta multă lume, umbrele de tot soiul, cuvinte în zboruri largi, dinăuntru ivindu'se o lumină aurie, puternică şi caldă, spre care Ania păşi cu încredere.

biscuiţi cu lapte cald în loc de dans şi tequila.
pijamale călduroase şi şosete groase în loc de fustă scurtă şi tricou imprimat.
o baie fierbinte şi spumoasă în loc de un duş grăbit.
o zi somnoroasă, scurtă, în care seara a învelit direct dimineaţa, punîndu'i forme prelungi şi alunecoase pe la margini, iar sub ochi agăţîndu'i cearcăne violacee. sîmbetele îmbătrînesc într'o clipire de ochi, las atîtea lucruri pe ziua asta şi nu apuc să fac mai nimic, îmi vine să şi rîd de toate promisiunile mele.
în loc să dorm, pentru a nu mai umbla ca un zombi toată săptămîna, tastez cuvinte împiedicate şi zîmbesc aerului rece ce'mi dă senzaţia de viaţă.

rememorări

- E tîrziu, ar trebui să plec.
- Unde să pleci pe vremea asta? Mai stai, am pus şi apa la fiert pentru ceai.
- Nu ştiu dacă e o idee bună.
- De ce ? Suntem mari acum, amintirile nu ne mai pot juca feste, ce a fost a fost.
- Ar fi trebuit să plec o dată cu ceilalţi.
- Ei, dar a fost ideea mea să mai rămîi. De atunci nu am mai vorbit noi doi, aşa cum obişnuiam, de asta m'am gîndit să mai stai un pic.
- Deja vorbeşti despre atunci. Şi'mi pare aşa ciudat să fiu din nou în camera asta, numai noi doi. totul e atît de familiar, deşi anii au trecut, nici nu mai ştiu cîţi...
- Mai contează? Uite, chiar zilele trecute mă întrebam cum de am lăsat timpul să aşterne praf peste prietenia noastră. Ştiu că imediat după despărţire nu ar fi fost posibil, dar apoi, am fi putut încerca, măcar un telefon sau un mail, la aniversări şi de sărbători.
- Ştii cum e viaţa. Îţi promiţi că vei face multe lucruri, că de altele nu vei uita, le amîni, le reprogramezi, dar zilele trec, se fac săptămîni şi tot aşa..
- Aşa e. Ceaiul îl bei ca înainte, fără zahăr?
- Nu ai uitat.Tot fără zahăr...
- ...să nu'şi piardă aroma.
- Am să plec, îmi pare rău, e numai vina mea. Parcă totul s'ar fi întîmplat ieri, noi doi, nu ştiu..
- Şi eu simt la fel, nu am vrut să spun nimic, ştiam că ai să te sperii. Încă îţi pot ghici reacţiile atît de bine...nu pleca din nou, rămîi de data asta.
- Ştii de ce am plecat, cum ar fi putut rămîne totul la fel? Tot ce promisesei, tot ce planificasei, tu singur ai destrămat ţesătura, pînă la capăt. Ce puteam să fac?
- Ai dreptate, atunci nu avea cum să mai fie altfel. Dar acum ai de ales, şi ştiu că dacă ai alege cu inima, ai rămîne.
- Îmi amintesc că într'una din ultimele noastre conversaţii la telefon , plină de reproşuri , ţipete şi lacrimi, mi'ai spus că nimeni nu mă va iubi mai mult ca tine şi că într'o zi vom fi din nou împreună. Eu am rîs, ţi'am jurat că nu va fi aşa şi că nu ai dreptate. Şi acum...
- Crezi că e mai bine să'ţi asculţi orgoliul, aşa cum ai făcut dintotdeauna, crezi că aşa vei suferi mai puţin, crezi că aşa e cel mai sigur, să fugi înainte de lupta propriu'zisă şi apoi să te minţi că aşa a fost să fie. De data asta nu te mai las.

jonglerii

În zilele în care plouă, arlechinul priveşte trist pe fereastră, multiplicînd picăturile de ploaie cu numărul orelor dintr'o zi lucrătoare, scăzînd în final banii pe care i'ar fi obţinut dacă ar fi putut profesa.
Azi pare că va şoma. Cînd s'a trezit şi tălpile au atins parchetul camerei în care stă cu chirie, un fior de gheaţă l'a străbătut pînă în creştet, împrăştiind ace ascuţite în tot corpul. Şi'a lipit palmele de geamul neprimitor, realitatea distorsionată a băltoacelor şi străzilor îmbrăcate în gri lucios descurajîndu'l peste măsură.
Pe arlechin îl cunoaşteţi cu siguranţă. E cel mereu zîmbitor, un zîmbet roşu şi mare, care pare să se dividă în mii de alte bucăţele, de ajuns pentru fiecare trecător. Se pudrează şi pielea feţei se face albă şi fină, asemenea făinei. Îşi pune o salopetă în carouri ce se întretaie şi se amestecă, culorile părînd să gonească nebune dupa ceva anume. Peruca e de culoarea ierbii, verde crud prins într'o rază de soare. Arlechinul face o groază de pozne, distrează copiii, jonglează cu portocale şi scoate de pe mînecă flori pentru domnişoare.
Nu este, din păcate, şi rezistent la apă. Ploaia îi şterge machiajul şi dizolvă zîmbetul, murdărind carourile şi verdele perucii. Ploaia spală masca, destăinuind un chip ce nu ştie să zîmbească de unul singur.
Pentru zilele următoare prognoza meteo prevede vreme rea, cu averse de ploaie şi temperaturi scăzute.
Arlechinul demascat oftează şi agaţă recuzita în cui.