Îmi e somn. un somn ce'mi pîndeşte reacţiile, să le sedeze, îmi veghează gîndurile, să le acopere cu ghemotoace de vată, îmi amorţeşte degetele şi pleoapele, mă duce într'o prăpastie adîncă, în care niciun gest nu'şi găseşte rostul, nici măcar visul nu'i posibil.
Somn uşor.

bufniţe şi alte frici

Nu te mai uita la mine asa, ca si cum ai stii la ce mă gindesc acum, ca si cum trairile mi'ar fi cuvinte pe o foaie intinsa aici, intre noi, linga paharele cu vin si pachetul de tigari.
Intr'o vreme stiam sa ma ascund de tine. Pusesem norii si paianjenii la treaba, pinze trainice imi acoperisera sufletul, incercind sa'l cauti nu faceai decit sa te pierzi prin cotloane si strazi marginase. Era un joc si imi placea sa ma joc, sa desenez si sa'mi spal creta alba de pe virfurile degetelor, sa alerg si sa gasesc fasii de lumina cu care sa te leg la ochi, punindu'ti apoi in cale cuburi in care iti juleai asteptarile.
Fara sa imi dau seama, uitind pina si eu de mine, cea adevarata, am inceput sa ma joc de'a mine, au cazut cortinele, s'au tras draperiile, ploaia a spalat desenele de creta, cuburile s'au dezmembrat, pinza de paianjen s'a desfasurat, adunindu'se in ghem multicolor, asemenea unui curcubeu fara sens. Nici macar nu mi'am dat seama, sparsesem propriul balon de sapun, tu nu ai zis nimic.
Cind nu a mai ramas nimic de stricat, cind totul a disparut in particule de praf,am vazut cum te uiti la mine.
Devenisem transparenta.

dedicaţie pentru M.

Prichindica şi'a vopsit părul de curînd, eu spun că e roşcată, ea neagă, eu îmi menţin părerea. Are un simţ al alegerilor pe care, cu ceva timp în urmă, îl puneam la îndoială, selecta aparent la întîmplare, fără să stea, ca mine, să cîntărească opţiuni şi să ia, într'un final, tot decizia proastă. Apoi mi'am dat seama că de fapt ea nu regretă ceea ce alege, ia din fiecare experienţă partea ei bună şi merge mai departe.
Prichindica se numeşte M., e sora mea mai mică, de la care, însă, am învăţat multe în ultimul an, în primul rînd să fac haz de necaz, să zîmbesc mai des şi să mă îmbrac mai îndrăzneţ.
Uneori ne şi certăm, uneori nu ne ajunge timpul pentru a vorbi cîte ne trec prin cap, uneori nici nu este nevoie de cuvinte ca să ne înţelegem.
Îmi place să'i spun Prichindica, e copilăroasă şi naivitatea ei te face să zîmbeşti uşor în colţul stîng al gurii, are nasul semi'cîrn şi ochii în funcţie de vreme.
A, şi trăieşte viaţa aşa cum aş vrea şi eu să o fac. O trăieşte, nu o priveşte de pe bordură.
Al doilea nume al ei este Nicoleta, l'am sărbătorit aseară cu măsline şi bloody mary, acum cu mîncare chinezească şi bomboane.
La mulţi ani, Prichindico!

suprapuneri de aşteptări

Obişnuiam să merg acolo uneori, seara, să comand o cafea amară, să fumez şi să privesc amalgamul de vieţi grăbite, sutele de picioare călcînd peroanele, expresiile, gesturile, locomotivele.
Tabela de sosiri şi plecări îşi tot schimba înfăţişarea, numai eu eram aceeaşi, privind'o distant şi rece, ca şi cum oraşele afişate s'ar fi aflat undeva imposibil de ajuns.
Oamenii aşteptau trenurile, ele întîrziau, oamenii verificau biletele şi găseau vagoanele, trenurile erau monştri de tablă indiferenţi şi îmbătrîniţi, cutii metalice cu muzici, suflete, aşteptări, tristeţi şi doruri.
Priveam mereu departe, în agitaţie, niciodată aproape, sub nasul meu.

- Ai o ţigară în plus? Îmi cer scuze dacă te deranjez, numai că te privesc de ceva vreme, felul în care tragi din ţigară şi cum te învaluie fuioarele de fum mi'au făcut poftă.

- A, da, sigur, serveşte'te. Uite, ţi'o aprind eu.

Flacăra chibritului a luminat o faţă de copil, cu ochi mari şi obraji rotunzi, privindu'mă într'un zîmbet şchiop, aproape timid.

- Cum te cheamă?, am întrebat alene, încercînd să maschez neliniştea ce mă cuprinsese, fata asta avea ceva, un fel ciudat şi straniu de a se uita la mine, ca şi cum...

- Uca. Mă pot aşeza? Doar dacă nu aştepţi pe nimeni.

- Sînt singură, am venit doar să beau o cafea. Ia loc, te rog. Uca...ce fel de nume e ăsta?

Purta o bluză marinărească în dungi albe şi negre, şi o salopetă şleampătă de blugi, cu o bretea atîrnîndu'i indiferentă. Era tunsă scurt, periuţă, avea degete lungi şi subţiri, vibrînd în timp ce scruma.
Eu aşteptam. Un răspuns, sau poate toate răspunsurile din lume.

- Nu ştiu nici eu. Cineva, într'o zi, în gara asta, înainte de a pleca pentru totdeauna, mi'a spus aşa, Uca. Nu am mai apucat să întreb de ce.

Vocea îi îmbrăcase tonuri groase, lumina scăzuse, sunetele exterioare se estompaseră, ea îmi acaparase toate gîndurile, voiam sa'i fur felul de'a fi, de a privi, de a se juca cu degetele printre cercurile imperfecte de fum.
Nu ştiam ce să spun. Se va ridica şi va pleca, sau va rămîne?

- Te'ai urcat vreodată în tren fără să'i ştii destinaţia?

din alte timpuri

Seară de film franţuzesc în îmbrăţişări de scaun reci şi bîjbîit nesigur prin întunecimea sălii. Film adînc şi complicat, o frîntură de viaţă, redată cu umor şi simplitate; am rîs, cu tot frigul din jur.
Plimbări incerte, ocheade în vitrine luminate, fugă din calea colindelor, nu simt nimic încă, e prea devreme, nu'i aşa?
Într'un viitor dintr'o altă viaţă, eu şi Buru vom purta berete, eu neagră, ea verde şi vom vinde cele mai bune castane coapte din cartierul Montmartre. Le vom pune în cornete colorate, să lumineze zilele mohorîte şi să se asorteze cu cele vesele.
Vom sta cu chirie într'o cameră boemă, cu fereste mari şi tavan înalt, cu saltele şi multe cărţi aşezate direct pe parchet, creînd, în semiîntuneric, personaje de poveste.
Vom dormi puţin şi vom bea multă cafea, sîmbetele vom merge la muzee şi piese de teatru, uneori să dansăm.
Ne'am inventa şi reinventa, jucîndu'ne, într'o schimbare permanentă, de'a două tinere renumite pentru delicioasele castane coapte în hîrtie de curcubeu. Poate s'ar scrie şi în ziare, am deveni celebre, ne'am îmbogăţi, stivele de cărţi ar ajunge pînă la tavan, am călători în fiecare week'end, Buru şi'ar scoate propriul dicţionar, eu aş scrie o carte.
Sau să'mi pun beretă roşie?

imaginaţia umple goluri

Şi tu? Eşti bine? Tu, dragul meu, cum a trecut tot timpul acesta peste tine? În ce cuvinte şi semne te'au îmbrăcat zilele şi anotimpurile? Nu'i aşa că şi ţie ţi s'a umbrit privirea, că sub ochi te mîngîie semicercuri de nopţi nedormite, cu gînduri adunate de'a valma, în grămezi dezordonate şi desperecheate? Nu'i aşa că atunci cînd ieşi pe stradă nu recunoşti nicio piatră şi ţi se împiedică picioarele în dreptul fiecărei clădiri în care'ţi tremură silueta? Nu'i aşa că şi ţie ţi'e frig mereu,deşi te îmbraci gros şi iarna nu ieşi niciodată fără fular şi mănuşi? Nu'i aşa că şi acum citeşti trei cărţi în acelaşi timp şi cînd le povesteşti prietenilor îi păcăleşti că'i vorba despre un singur roman? Nu'i aşa că tăcerile tale încă se asortează cu dimineţile? Nu'i aşa că încă fumezi ţigările acelea străine, ce'ţi lăsau pe degete mirosul tandru al amintirilor, imprimînd în săruturi senzaţii acute? Nu'i aşa că încă îţi place să te urci într'un autobuz şi să cobori la întîmplare, să mergi înainte, apoi la dreapta sau la stînga pînă cînd retina ta nu mai reflectă nimic cunoscut? Şi'apoi să vorbeşti cu oamenii pe care îi întîlneşti, să'i întrebi de sănătate, de copii, de preţurile legumelor şi prognoza meteo?
Nu'i aşa că încă imi scrii scrisori lungi şi copilăreşti, cu orele la care mănînci, cu felurile de mîncare pe care le'ai preparat sau cum, în nu ştiu ce zi, la restaurant, supa era nesărată şi friptura arsă? Nu'i aşa că încă simţi vîntul acela, de care eu nu pot scăpa, oricît de mult mi'aş ignora trăirile?
Nu'i aşa, dragul meu, că te sperie posibilitatea de a mă întîlni pe stradă, într'o zi gălbuie, să nu avem ce să ne zicem, să zîmbim fals şi strîmb?
Nu'i aşa că ai să te fereşti cît poţi de bine de asta, de banalitate?

noduri de ceaţă

Decembrie s'a trezit căscînd în barbă, un nor gros de ceaţă, reuşind cu greu să'şi compună o privire clară şi să ureze " Bună dimineaţa!".
Tenişii roşii s'au ţinut de năzbîtii azi. De fapt şireturile, din cauza lor am pierdut tramvaiul. La două colţuri de străzi m'am aplecat să le înnod, degeaba, parcă un pitic ar fi desfăcut imediat legătura, făcîndu'mi în ciudă.
Ce'i drept, la fel de bine aş fi putut să merg aşa, şiretul s'ar fi pierdut în aerul suprasaturat de particule; dacă mă împiedicam şi cădeam, căpătînd o julitură pe genunchiul stîng, aceasta s'ar fi tratat cu rivanol sau complex iod-povidonă. Ar fi fost chiar o scuză bună pentru a mă alinta, aş fi cerut cafea la pat, cu pricomigdale şi bezele, oftînd anevoie şi dureros de fiecare dată cînd ar fi trebuit să cobor din pat.
N'am căzut. Doar tramvaiul a trecut, nepăsător, în intersecţia în care oricum ceaţa acoperea culorile semaforului, farurile maşinilor şi pe noi de noi.