cine veghează

   Ia te uită, a venit și iulie, a șaptea boabă din cele douăsprezece atârnate pe sfoară. Nu a bătut la ușă, dimpotrivă, a năvălit în camera cu un perete verde și multe cărți alambicate, mai mai să se împiedice de măsuța roșie, mai mai să se înece cu propriile cuvinte, aproape să i se înfășoare în jurul limbii, să se înșele literele din cuvinte prin formarea unora noi.
  Am privit-o ușor plictisită, fiecare lună a avut tentativa ei de a mă admonesta, urechea sau gâdila. Iulie nu avea cu ce să mă farmece, cu toate că avea ochi cu pești si degete- clape de pian, iar din păr îi tot zburau păsări. Mie îmi miroseau mâinile a scrumbie, lămâie și ceapă și tocmai ce îmi aprinsesem o țigară. Știam și singură că eram rătăcită, orbecăind ca fluturii în jurul becului, că cu cât voiam mai mult să mă întorc aici, cu atât mă depărtam de scris.
  Pusesem scrumiera pe ochii lui Gellu Naum și o așteptam- ce truc avea să folosească? Peștii din ochii ei deveniseră transparenți, le zăream oasele ascuțite împungând, mă durea, zâmbeam și mă durea. Păsările aveau și ele cântecul ascuțit, m-a mai durut o dată până să clipesc.
  S-a ținut după mine la bucătărie, cu toate că încuiasem de două ori cu cheia, peștii și păsările așteptau să termin de tăiat pepenele ce pârâia a copt, am stat cu toții la masă, ei ronțăind sâmburii negri, eu scriind.

exercițiu de amintire

Moartea trage cu ochiul la gurile noastre și cu urechea la ochii noștri. Din degete ni se scurg păsări, ba albe,ba negre, ca pe o tablă de șah pe care se aleargă numai nebunii. Între noi se așază oameni ce povestesc despre oameni ce își amintesc de oameni ce iubesc alți sau aceiași oameni pe care ii dor oamenii ce au uitat să fie om.
Caii au îngropat poveștile sub potcoavele proaspăt țintuite ce miros a încins. Atunci ne-am uitat cu toții capetele în pământul cu personaje, promițând că ne vom întoarce curând, la sfârșitul realității. Avea să fie totul roșu, caii aveau să poarte ochi blânzi și clari, cât să se vadă în ei un viitor verde.
Nu știu să spun ce doare sau cum se despică coșmarurile în mâinile bătătorite ale țărăncilor. Pe fereastră se observă o casă galbenă din care iese soarele, chiar și în acest încruntat octombrie.

" vârsta semnului"

Ce frumos și îndelungat a plouat azi-noapte, chiar la linia între vineri și sâmbătă, între iulie și august, dar cel mai frumos a plouat când Gellu Naum a(r fi) împlinit o sută de ani.
Am aflat de(spre) Zenobia într-un timp în care nu se reedita, la anticariate nu se găsea, nimeni apropiat nu o deținea. Cumva am iubit această poveste înainte de a o citi, numele ascundea ceva sălbatic chiar în miezul său, aproape că îi simțeam mușcătura, anticipând frisoanele pe care mi le va dărui și jocul inefabil al cuvintelor.
Am ascultat vocea poetului din înregistrări și i-am urmărit prin bârnele gardului căsuței de la Comana viața pe care a lăsat-o acolo, într-o necuprinsă vie răsuflare, ca și cum întârzia nițel să descuie și să ne lase înăuntru. Am ascultat vecinii povestind despre tinerețile dumnealui, cu sufletul cât călătoria lui Apolodor, cu amabilitate și dragoste de oameni, în timp ce doamna de la care cumpăraserăm niște pâine și cârnați ne-a adus pe farfurii ouă ochiuri și castraveți, și am  mâncat cu poftă, mai ales cuvintele despre Omul ce cândva îmbrăcase o cămașă din care eu purtam acum o bucată, ca semn de carte.
La mulți ani, domnule Poet, în orice spațiu v-ați afla acum!

gând spontan

Ei îi place să se înfășoare în cearceafuri proaspăt spălate și frumos mirositoare, aproape de senzația iernatică a rufelor ce îngheață, devenind nițel rigide dar atât de proaspete, ca aerul de munte sau ca prima atingere a îndrăgostitului. Asta în timp ce fumează țigări mentolate și exersează rujatul buzelor într-un pahar de vin; mai are multe de învățat, nici în copilărie nu se pricepea la colorat, întotdeauna depășea conturul îngroșat al diverselor personaje, dar cel mai mult o enervau exemplele- Albă-ca-Zăpada trebuia să aibă fusta galbenă, zebra să fie dungată alb-negru, Chip și Dale să poarte aceeași culoare și tot așa, o permanentă enumerare și imitare.
Ei îi place să înceapă cel puțin șapte cărți deodată și să nu termine niciuna, ca apoi să le uite pe toate. Îi place să se creadă bună, să observe oameni și să le ghicească defectele și fricile, i-ar plăcea să traiască în fiecare zi cu câte un alt străin, pentru a-i observa obiceiurile, ticurile, gândurile, discuțiile.
Ei îi place miopia, așa se poate strâmba pe motiv că nu vede clar.
Ei îi place să mintă, fără alt gând sau scop în afară de joc sau sistem de observație.
Ei îi place inutilitatea.
Azi a ales un ruj roșu rubiniu, asemănător vinului din pahar, poate curând, chiar mâine, va ieși din casă rujată.

temporary dive

  S-au adunat multe pe rafturile ce îmi căptușesc interiorul, ca într-o cameră în care nu ai timp sau chef să faci curat și se tot adună, claie peste grămadă, până când abia mai ai loc să respiri. Dar e prea târziu să te apuci acum să faci curat și ordine, e prea târziu și pare prea greu, așa că tragi ușa după tine și te prefaci că nu există, iar după un timp chiar uiți. Doamne ferește să ai nevoie de ceva de acolo, mai degrabă inventezi scuze, refuzi întâlniri, preferi să cumperi cărți noi în loc să le cauți pe cele împrumutate pentru a le înapoia.
  Nu știu ce să fac. Așa că stau, în loc să fac orice altceva. Mi se pare cumplit cum nu mă mai bucură niciun film, nicio carte, nicio îmbrățișare, nicio discuție, nicio melodie. Este static și albnegru și mut.
   M-aș bucura să nu fi fost așa, cu siguranță cea de acum câțiva ani nu se gândea la cea de azi așa, ca și cum aș fi parcurs deja toate etapele și toate stările și nimic nu mă mai poate surprinde, nimic nu mă mai poate clinti.
   Poate e nevoie de o asemenea confesiune pentru schimbare sau poate e numai punct. Nu înțeleg mai nimic din viața asta, doar că te poți lăsa așa ușor dus de val, încât minciuna se inventează practic singură.
   Cam așa

râsu' - plânsu'

Ne-am văzut ieri mai pe după-amiază, tot cald era, tu veneai de la preot, unde ți se tăiaseră chitanțe cu duiumul, fără să ți se spună însă la ce oră va avea loc ceremonia, doar sâmbăta e o zi aglomerată, nu mai putea mortul să aștepte un pic? Trecuseși și pe la locul în care va avea loc parastasul, să alegi meniul.
Erai îmbrăcată în negru și senină, chiar și în scurtul timp în care ai plâns amintindu-ți, ochii tăi erau limpezi. Am băut bere multă, oamenii tot intrau și ieșeau, numai personaje cumva, de nici nu ne puteam abține să nu îi observăm și să îi discutăm, poate un pic prea tare, poate un pic prea evident, dar aveam senzația că e o lumină în jurul nostru, blândă. Poate cu moartea în noi cu toții ne îmblânzim nițel, am vărsat un strop de bere pe podea pentru sufletul dumneaei, în acel moment totul era firesc, credința nu avea nevoie de contradicție.
Când am cerut ultimele două beri, una dintre doamnele de la Tormen a trebuit să se ducă la magazin să le cumpere, m-a înduioșat acest lucru, cu siguranță am fi acceptat un alt tip de bere, însă nici măcar nu s-a pus problema.
Ai vorbit frumos despre bunica ta, cu naturalețea pe care ți-o cunoștea poate mai bine decât oricine, ca despre omul ce te-a iubit necondiționat, s-a bucurat de tine și cu tine firesc, pentru care am băut bere și am râs și plâns cu viață.

sad songs for dirty lovers

   Diminețile târzii îți produc aritmii, o abatere a tictacului firesc al inimii, al pompării de sânge, al mecanismului ce determină înroșiri și respirație sacadată. E atâta liniște în jur, iar ție îți e frică să o asculți, așa că te dai repede jos din pat și aprinzi o țigară, pui de cafea, vorbești la telefon, pornești televizorul, speli (iar) din hainele de iarnă, cu gândul să recuperezi ce ai pierdut față de normal.
   Mănânci salată de pepene cu brânză feta, mentă și semințe de dovleac, bei un pahar de bere aromată, turnată din sticle numai bune de păstrat suc de roșii, cu dop ce zgomotocește la fiecare deschidere-închidere, citești în grabă " Și hipopotamii au fiert în bazinul lor", pagini întregi despre o generație trecută, neautomatizată, magnetizantă, alcoolică și sexuală. Sentimentul de vinovăție ce te tot încearcă devine abur, ramânând în urma lui numai un vag miros , impregnat însă în pereții bucătăriei , împreună cu cel de tutun.
  E o stare contradictorie cea pe care o traversezi- ai renunțat la ceva ce nu îți plăcea, ceva ce îți consuma timpul tău, te obosea și te întrista, erai un resort automatizat, iar acum? Oboseala e tot acolo, tristețea și mai evidentă, sufocarea permanentă.
Ai vrea să poți recunoaște că de fapt nu vrei nimic, te obsedează același gând- ce rost au toate? Or să treacă, fie că te-ai zbătut, fie că ai stat, lenevind, pe o canapea mov, privind cum se face seară portocalie din zi bleu.