Tîrziu

Cînd dormi, strîmb şi în diagonalã, cu pumnii strînşi şi pregãtiţi pentru lupta din vis, eu te privesc din colţul pe care mi l’ai lãsat, sau din picioare, cînd trec în linişte podul trupului tãu şi pun de cafea. Pari atît de departe , îmi aminteşti de somnul copiilor fãrã griji şi orã de trezire. Mîna mea ezitã deasupra frunţii tale, sã mîngîie sau sã ciocãne ca la uşi strãine? Apa fierbe, eu fug pe baloane de cafea în timp ce ronţãi boabele amãrui. Nu gãsesc douã cãni de acelaşi fel, în dimineaţa asta bãtrînã eu am sã beau din cea transparentã, ţi’o las ţie pe cea ciobitã. Camera e încã verde, jaluzelele dorm şi ele pe furiş, uitate de gîndul meu dus pe cãrãri necunoscute. Soarele e timid, ieri l’ai certat cînd nu te’a lãsat sã priveşti cerul, eu te’am certat pe tine, nu te poţi certa cu soarele. Cînd faci ochi va trebui sã ‘i ceri iertare.
Mã aşez turceşte pe podea, sprijinitã de tãblia patului, cu spatele la tine, desenez în aburii cafelei cuvinte efemere şi aştept sã te trezeşti. Ai sã’mi pui mîna la ochi şi’ai sã’mi povesteşti visul ce te’a ţinut în lumea cealaltã un pic prea mult timp.

La telefon

-Alo, bunã dimineaţa!
-Bunã dimineaţa!
-Vreau sã raportez un jaf.
-Da, cum vã numiţi?
-Valentina Protoceanu.
-Unde a avut loc jaful?
-La mine acasã.
-Acum cît timp?
-În jur de miezul nopţii.
-Şi de ce ne sunaţi abia acum?
-Am crezut cã hoţul se va întoarce.
-Eraţi acasã?
-Da, domnule, eram în pat, mã pregãteam de culcare.
-Şi l’aţi vãzut? Îl puteţi descrie?
-Nu, nu l’am vãzut, nu l’am auzit, nu am simţit nimic neobişnuit.
-Doamnã Protoceanu, a intrat cineva în casã la dumneavoastrã în timp ce eraţi acolo şi nu aţi auzit nimic?!
-Exact.
-Ce vã lipseşte?
-Pãi nimic de valoare, nici bijuterii, nici bani.
-Şi despre ce jaf e vorba atunci?
-Domnule, cineva mi’a furat somnul!
-Dumneavoastrã vorbiţi serios?
-Da, vi se pare ca am chef de glume?
-Mã iertaţi, noi nu ne ocupãm cu aşa ceva. Nu vã putem ajuta.
-Şi eu ce mã fac?
-Daţi un anunţ în ziar, doamnã, poate infractorul se predã sau poate cineva ştie ceva despre somnul dumneavoastrã.
-Sã ofer şi recompensã?
-E o idee bunã. Succes!
-Vã mulţumesc. La revedere.
-La revedere, doamnã.

Zile pe scurt

Sãptãmîna s’a înghesuit în zile, zilele s’au îngrãmãdit în ore, orele şi’au fãcut loc în minute, minutele au pãtruns şi ele în secunde.
Timpul a luat forma trenurilor , a mirosului de şine încinse, s’a bãlãcit în marea capricioasã, s’a îngropat în nisip, s’a odihnit în pagini mirosind a cãrţi, a dansat, s’a înfãşurat în soare şi ultraviolete, a rîs, din cînd în cînd a zîmbit şi amar, s’a urcat în alt tren, a escaladat cu gîndul munţii de dincolo de geamul prãfuit, a transpirat şi sufocat pe strãzile prea calde ale Braşovului, a pãşit în liniştea Bisericii Negre, a închis pleoapele în culorile şi sculpturile Muzeului de Artã, s’a strîmbat în limonadã acrã, a privit pofticios la curcubee hand-made, a urcat şerpuit spre Turnul Alb şi Turnul Negru , umplîndu’şi plãmînii cu verde şi acoperişuri ascuţite ascunzãtoare ale strãzilor întortocheate, a mãsurat lungimea braţelor sale în distanţa dintre pereţii gãlbejiţi de pe strada Sforii, s’a jucat de’a psihologul într’un beci întunecat, cu bere la halbã şi muzicã bunã, şi’a odihnit oasele pe’o bancã din Piaţa Sfatului, desfãtîndu’şi auzul în notele unui concert voios, poposit tocmai din Franţa, a împãrţit locuinţa cu oamenii necunoscuţi cu care a purtat, din timiditate, doar conversaţii monosilabice. Apoi a plecat mai departe.

Duminica din luni

Miroase a somn şi a ochi împãienjeniţi pe peroanele Gãrii de Nord. În acelaşi timp, picioarele freamãtã pe cimentul deja încins , deşi nici mãcar dimineaţa nu s’a trezit .
Cafeaua şi zîmbetele mã duc deja cu mintea la tãlpi goale ce vor mîngîia curînd, curînd, nisipul, la valuri buclucaşe în care îmi voi pierde gîndurile serioase şi le voi pãstra doar pe cele de vacanţã, la un zmeu cu greu urcat pe cer dar plin de pozne, la cãrţile de care îmi era dor fãrã sã le fi deschis, la nopţile infãşurate în muzicã şi foc de licurici, la iaurtul rãcoros în care ne vom îneca cãscatul, şi la multe astfel de întîmplãri banale.
Dacã veţi gãsi la linia 4 , acolo de unde eu voi fi plecat în trenul nu conteazã cît de încet dar cu capãt de mare, o sacoşã legatã la gurã cu şapte noduri, nu anunţaţi pe nimeni şi nu o luaţi acasã. Nu veţi gãsi decît cearcãne, zile-nopţi şi nopţi-zile, cursuri cu scris nervos şi mult prea multe cãni cu zaţ amar pe fundul lor. O iau eu înapoi la întoarcere.
Dar pînã atunci timpul se va conforma cuvintelor mele şi va aştepta cuminte sã ‘mi înec dorul de mare şi de poveşti nespuse. Încã.

Prolog. O zi obişnuitã

În ziua aceea Paul se trezi ca de obicei la ora 7, fãcu un duş cu apã rece şi bãu o gurã din cafeaua rãmasã de ieri, zîmbi camerei şi ieşi pe uşã.
Era zi de miercuri, cu o dimineaţã calmã, platã, anunţînd o zi obişnuitã, nici prea aproape nici prea departe de week’end.
În metrou, aglomerat, ca de obicei.
Paul îşi fripse limba în cafeaua abia cumpãratã, încercã sã nu se strîmbe prea evident şi îşi promise, ca’n fiecare zi de altfel, ca de mine sã se trezeascã mai devreme, sã savureze cafeaua în linişte,acasã, departe de zgomotul anticipativ al zilei.
Oamenii pãreau din plastilinã, frumos aşezaţi pe scaunele albastre, sau în picioare, agãţaţi de mînere. Doar gîndurile şi ochii le erau vii, ca şi cum acestea s’ar fi trezit înaintea celorlalte organe. La staţii, însã, furnicarul se punea în mişcare.
Cînd pãşi pe peron, în mijlocul celorlalţi matinali, majoritatea nu din proprie voinţã, Paul nu se gîndea decît la maldãrul de dosare încã necitite, la biroul mic, îmbîcsit, maroniu şi la zgomotele infernale de dupã geam, oare cînd vor termina de construit clãdirea?

O zi banalã, tot o zi, aceeaşi zi, poate, de acum cîteva sãptãmîni sau de peste cîteva luni.

Cineva îl prinse de mînã : “ Nu spune nimic, te rog. Continuã sã mergi.”
Paul tresãri, se uitã mirat şi speriat în acelaşi timp, la mîna micã ce’şi gãsise loc în pumnul sãu.Proprietarul era o mogîldeaţã de copil, cu ochi mari ce treceau dincolo de suprafaţã, paralizîndu’i reflexul de a’i da drumul.
“ Nu vorbi încã. Nu întreba nimic. Poartã’te normal.”
Nu era chiar aşa greu. În mulţimea ce încã nu se împrãştiase era uşor sã disimulezi, cu toţii suntem anonimi dimineaţa.
Urcarã pe scãrile rulante, copilul privind drept înainte, ţinîndu’l în continuare de mînã. Lui Paul îi fãcea bine aceastã strîngere, era o senzaţie ciudatã şi nouã, ar fi vrut parcã sã ţinã mult timp de acum încolo.
Pe stradã oamenii aleserã drumul ce ducea pe fiecare spre viaţa proprie, unii la dreapta, alţii la stînga, nimeni nu rãmase pe loc.
- Cum te cheamã?, întrebã Paul, apoi i se pãru absurd. Ce e cu tine? Eşti în pericol?
-Acum e totul bine. Sunt ok. Mã cheamã Rãzvan. Pe tine?
- Paul. Dar…te urmãreşte cineva? De ce m’ai luat de mînã?
Copilul privea înspre o patiserie. Abia atunci observã Paul ce obosit pãrea.
-Ţi’e foame, nu’i aşa?
- Da, nu am mîncat nimic de ieri dupã amiazã.
Paul ar fi vrut sã’i ofere o masã adevãratã, cu felul întîi, doi şi desert, cu farfurii , tacîmuri, şerveţele. Încercã sã’şi adune gîndurile în prezent. Îi cumpãrã douã merdenele, o plãcintã cu mere şi o sticlã cu apã, şi merserã în parcul din apropiere. Paul încã se aştepta sã aparã o mamã îngrijoratã sau nişte oameni dubioşi cãrora nu ştia cum ar fi trebuit sã le rãspundã, sã fugã, sã întrebe, sã riposteze?
Îl intriga şi enerva în acelaşi timp lipsa simţului sãu de responsabilitate. În plus, deja întîrziase la serviciu.
-Ai pãrinţi?
-Probabil, nu i’am cunoscut niciodatã. Mama m’a abandonat la naştere. M’a pus într’o cutie de carton şi m’a lãsat lîngã groapa de gunoi, la marginea oraşului. Nu m’a iubit nici mãcar cît sã mã ducã la spital sau la orfelinat. Ar fi putut sã o facã noaptea, nu ar fi vãzut’o nimeni şi ar fi scãpat.
Puştiul avea o voce gravã, ca şi cum toatã viaţa de pînã acum i se imprimase în corzile vocale, modificîndu’le timbrul. Dar ochii, ochii cu care reuşea sã priveascã dincolo de piele, îi erau vii, irisul de culoarea castanelor ardea asemenea unui foc al frunzelor toamna.
-M’au gãsit gunoierii şi mi’au salvat viaţa, m’au dus la spital, apoi la casa de copii, unde încã stau.
-Cîţi ani ai? Şi nu ar trebui sã fi acolo la ora asta?
-În fiecare an reuşesc sã fug pentru cîteva zile. Mîine mã întorc.
-Dar de ce?
-Pentru cã azi e ziua mea. Împlinesc doisprezece ani. Şi pentru cã în fiecare an mã prefac cã aparţin cuiva, cuiva anume. Dacã iese, ziua îmi ajunge pentru tot anul ce urmeazã. De data asta te’am ales pe tine.
Lui Paul nu’i venea sã creadã.

retoric

Cum îl trezesc pe cel ce doarme în visul meu?
Se face tot mai tîrziu.

trei

Pricolici , pentru a’şi cinsti cum trebuie numele, nu crescuse mai mult de un metru, o aşchie de om în nişte pantaloni peticiţi şi un pulover ros de molii, de culoare indefinitã. Avea dinţii din faţã lipsã, vorbea sîsîit:
- Acu’, n’are rost sã vã certaţi, nu? Împãrţim frãţeşte, cã d’asta suntem prieteni.
- Ba sã crezi tu, mi’au îngheţat oasele la colţul strãzii pînã am strîns nişte mãrunţiş. Pe frigu ãsta numa’ babe zgîrcite şi copiii ies afarã.
- Hai Mocenige, nu te mai izmeni atît, cã ajunge la toţi, ripostã Pricolici.
- În ritmul în care trage ãsta?! Apoi iar se crede mare boxeur, cu centurã de aur. Bãi, dar mi’ai ars’o, nu glumã!, spuse Mocenigo, pipãindu’şi fruntea. Hai , ce facem?
Dar Pricolici se şi întorsese cu douã pungi şi împãrţi prenandezul, lãsînd şi în cutie ceva, pentru Spif.
- Mocenige, tu mai ţii minte ce’ai visat data trecutã?
- Da bãi Pricolici, bine cã mi’ai adus aminte, sã’i povestesc şi lu’ ãsta.
Spif se pusese turceşte în zãpadã.
- Hihi, cînd aţi crescut mã aşa mari, mai ales tu prichindelule? Ia uite, ţi s’a lungit gîtu’ ca la girafe, iar tu Mocenige, de ce porţi pantofi roşii cu toc? Şi ce puii mei faci cu vioara aia? Ne cînţi o serenadã? Ce oameni ciudaţi sunteţi, cum de m’am pricopsit eu cu voi? Hahaha , ia uitaţi’vã la mine, fac îngeri în zãpadã!
În timpul ãsta Mocenig, rãmas cu povestea în gurã, şi Pricolici, cãruia i se înroşiserã urechile de frig, trãgeau cu nesaţ din porţiile lor.
- Hai bã şi voi! Hahaha, da’ sã te descalţi Mocenige, cã’ţi rupi picioarele, şi tu..ce îngero-cãmilã o sã iasã mã, din tine? Hahaha!
Se lãsa seara. Rîsetele lor rãzbãteau pînã departe.