avioane sunt cu sutele

venisei tu sau fusese altcineva care decupase galbenusul din invelisul sau, lasand cojile bine maruntite intre pagini de ziar de-acum ceva ani, cand purtai parul in coada, fara carare si citeai carti pe sub banca la orele de matematica?
pesemne in acest loc se petrec lucruri iesite din comun, doar n-ai sa ma privesti continuu prin samburele de maslina ca si cum ai avea o lupa si nici n-ai sa-mi mai dai sa beau apa cu lalele negre in timp ce unele camere se dezbraca intr-un tablou ploiosmelodios.
in toata zapada asta s-a gasit o pisica neagra sa rupa echilibrul, doamne, ai tresarit cand ai pasit pe langa coada ei,ce bine ai recunoscut acum negrul, in tot acel alb obosit si tacut.
fragmente de degete cauta sa citeasca de pe pereti stramb inscriptionati cu lozinci de eliberare a oamenilor din ei insisi.

imi scrisese "ma pierd eu pe mine,nu mai am sirul zilelor.stau aici si atat.e soare si nu vad". i-am raspuns "nu,te rog, hai, usurel, numara pana la sapte si uita un pic tot despre tine, gaseste un geam si lipeste-te de el fara memorie. avem sa gasim un nou inceput,ai sa vezi".
nu simteam nici eu cum incepusera a se topi toate.

copacii au obraji ridati

sa-ti impletesc venele de care nu ai nevoie in hamuri care sa indemne caii la nechez dar tu nu stii, ei nu au aripi sa ajunga in stanga bibliotecii se crapa ferestrele ca si cum ai faramita o bucata de branza intre degete hai nu-ti fie frica alearga sa prinzi din urma melcul pe care-l duce intre buze o domnisoara cu picioare de sticla nu te afunda nu te afunda nu te afunda se tot repeta din trapezele pe care le poarta ei pe umeri dar ce sa fac sa nu plangi sa nu plangi sa nu plangi ba hai sa radem pana la inrosirea nefireasca a luminii ce rupe sentimentele in bilete de loterie.

temperata incercare de trepidare

melancolia este o magnolie din care, la fiecare ploaie, in stropi se scurge si culoare, diluandu-se, treptat, pana si finetea petalelor. sa fii melancolic este sa cobori douasutesaptemiicincisuteoptzecisitrei de scari asa cum le coboara copiii, cu ambele talpi pe fiecare scara, de frica sa nu cada rostogol, sa ramana melci toata viata. melancolia are gust de marmelada de portocale, ramane mult timp in spatele dintilor si papilele gustative o depoziteaza intr-un loc special al memoriei. sa devii melancolic nu este acelasi lucru cu alcoolic, desi simptomele se suprapun pe un anumit platou, atunci cand lichidul poarta multe grade este chiar raspunzator de aparitia acesteia. melancolia devine o melodie cu ascutis de fierastrau, zdruncinand pamantul si chiar si cerul uneori. melancolia te imbraca in static, te goleste de viu si te fixeaza asemenea sperietorilor de ciori, cu fan pe sub hainele omenesti.
melancolia te face sa taci cel mai frumos.

" It was really a pleasure to cry with you"

Nu te sfii sa iti arati interiorul de hartie, nu-i nicio rusine in a nu fi din carne si oase si sange si plasma si organe si vene si piele.
Nu te sfii sa te feresti de orice foc, pe cat de minunata ar putea fi caldura lui, la fel de bine s-ar putea sa te mistuie. Visezi un om intruna,dar nici nu banuiesti ca lumile astea nu se intalnesc nicicand. Chiar si asa, variante ale aceluiasi om avem toti, ramase in amintiri, aici in prezent sau asteptandu-ne in viitor, nu mai tarziu de maine.
Nu te sfii sa stai in pat toata ziua, fara sa-ti fie teama de nebunie. Cei ce te iubesc asta ar trebui sa-ti doreasca, sa mai poti innebuni din cand in cand,scotand,la intamplare, bucati din platosa si lasand la vedere cate un cuvant sau poate chiar o fraza intreaga. Adu-ti aminte, te rog, pe-un colt de carte lasasei povestita cu degete somnoroase viata scurta a unei iubiri ce s-ar fi vrut si ea, ca orisicare, un altfel de traiect, o zbuciumare diferita,biata de ea, avea sa vada soarele reflectat in ecranul unui telefon public.
Nu te sfii sa intri din ce in ce mai des in camere paralele cu realitatea, unde viata se petrece pe pereti, jocuri de umbre, pete de cerneala,proiectii de diapozitive,geometrii de lumina, niciun cuvant,insa. Nimeni,acolo, nu stie a vorbi.
Nu te sfii sa fii asa.

hang them all

ochii sunt cei care ating, in timp ce degetele se uita pe sub pleoape la rotirea de gheata a tuturor cuvintelor, iar sunetele sunt cele care isi mangaie membrele somnoroase ce tac de sub toate zapezile ramase datoare oamenilor ce au uitat ca aceasta se numeste iarna.
veneai cateodata tipand de la dus, era forma ta de a alunga contactul prea violent cu gresia alunecoasa, cu toate acele maini inghetate ce te inhatau imediat cum robinetul inceta sa curga cu cald. iti puneai o pereche de chiloti rosii cu buline albe si aceleasi pijamale, desi miez de zi, pastrand inca,in sifonare, acea alinare si scufundare a vietii de dincolo de vis, in care iepurii rodeau urechi decupate din morcovi proaspeti si bufnitele repetau rotiri de gat cat mai elegante.
acum iti mirosi varfurile degetelor cu ochi micsorati, de unde atata fum? chiar mai mult decat gheata, si ea atat de lucioasa, ca si cum un mester in oglinzi s-ar fi suparat ca in ziua de azi nu mai cumpara nimeni oglinzi si a dat de-a dura, peste intreg orasul si mai ales peste intreaga tara si de ce nu, peste o buna bucata de lume, aceasta suprafata sticloasa, inselatoare asemenea oglinzilor din povesti cu feti-frumosi. iar fumul, iesind din toti oamenii, mai ales prin urechi, reduce vizibilitatea si insala mirosul, micsoreaza toate nuantele si induce in eroare toate intelesurile.
iti vine sa pui capul pe perna,sa poti pleca in sfarsit intr-un loc inca nebanuit.

titlu cu chihlimbar

I se dadusera doua borcane pline cu miere, nu din acelea ce tin la silueta, ci borcane sanatoase,de-ar fi avut obraji ar fi fost rumeni, iti venea parca sa le pui cate un sort de bucatarie frumos colorat si sa le trimiti sa gateasca ceva cu dovleac.
Avea o geanta mare in care locuia temporar o carte pretentioasa si un pic nebuna, povestind ea insasi despre nebunia si frumusetea unui om neinteles, asa ca borcanele si-au gasit loc langa carte si celelalte obiecte neinsufletite. Afara era frig,bineinteles, in tramvai mirosea a ars, ii era teama ca au sa se poticneasca intre statii si nimeni nu are sa stie sa acorde primul ajutor tramvaiului. Cineva deschisese un geam, altcineva incepuse sa zbiere furios ca si asa e frig, vreti sa inghetam de tot?! Zgomote propagate in cele trei vagoane, obosite si ele, poate oarecum surde, o fi fost si tramvaiul asta batran si obosit. N-o mai fi putut, cu ce era de vina?
Ei ii era rusine, o ametise usor mirosul de gaz, nu stia in care parte sa se uite, asa ca vru sa scoata cartea, sa se ascunda si ea de toti oamenii care o speriau cu certitudinile lor vociferante. Ei,dar ce se intamplase intre timp? Borcanele, tot foindu-se si ascultand povestea calului batut de vizitiu, s-au revoltat si ele, au inceput sa fiarba de furie, sa bombane, astfel ca le-au sarit capacele si tot lichidul acela, atat de frumos galben si atat de dulce vascos, a luat in primire interiorul gentii. Asta au gasit mainile ei, dand sa scoata cartea, s-au afundat usor in miere, tresarind din cauza contactului initial, apoi dand sa fuga, insa unde? La exterior oamenii se certau inca in tramvaiul ce parea sa incetineasca din ce in ce mai mult. Asa ca le-a lasat acolo, doua maini infrigurate in acel mediu cleios si dulce, incalzind-o dintr-o data, nu doar din cauza situatiei haioase.
Atunci ea le-a dorit tuturor sa gaseasca miere prin buzunare, caciuli,manusi,genti,incaltari.
Avea sa ajunga acasa curand si sa guste mierea de pe degete,gandindu-se numai, bietul tramvai o fi ajuns la capat?

salt silver oxygen

fusese dimineata cu cateva clipiri de gene inainte, fusese ghipsul timpului cel indepartat si asimilat albului aglomerat in particule si senzatie intepatoare de aschie, fusese frica cu ochii ei vesnic cascati in rosu, fusese mai ales tacerea pe o legasera cu coarda de pian printre coastele ei, asa cum citise de curand ca erau ucisi unii oameni, cu acel fir vibrand, mangaind nostalgic gatul, in ritmul molcom si vag periodic,lasand lipsa unei rasuflari in locul in care batuse candva o inima.
fusesera, cum altfel, acele cuvinte, doamne, cat de banale si la locul lor, cuminti asemenea copiilor binecrescuti cand sunt musafiri, cuvinte vorbind despre vreme,asa, ca si cum nu s-ar fi pus atatea puncte intre ei, puncte marcatoare de sfarsit, intregind, o data pentru totdeauna, nevoia ei de a sti ca nu mai e nimic acolo.
acele cuvinte ce au aruncat-o acum in spatiul revenirii,al tremuratului, al trezirii inimii intr-o viteza ametitoare de pasare colibri, spatiu plin numai cu goluri, cu incapacitatea de a scrie, cu lipsa cuvintelor care sa spuna daca si unde mai doare.
fusese greu sa ii taca, sa lase fara raspuns acele litere semanand izbitor cu un ac de siguranta, vrusese, cat vrusese sa ii scrie, isi inchipuia ca numai el ar fi inteles ultimele imagini, a tramvaiului inotator, a omului pe care Securitatea il obligase sa se indragosteasca, scurta dar inefabila plutire cu parapanta, dorul trezirii intr-un astfel de joc, al cuvintelor-arici. cu toate astea,cuvintele au avut, dupa spontan,efectul invers si, dupa o invartire ca de titirez, ea isi aminti ca mai e si aici, unde nu e el, dar nu-i nici frica de a disparea, ca de atatea alte dati.