a little blue

şi dacă s-a terminat cu surprizele? dacă nu voi reuşi să recunosc semnele?
dacă vor fi doar zile plane şi curate, senine asemenea unei coli albe, abia scoasă din pachet? dacă s-a consumat tot ce putea fi şi mecanizarea va ajunge la randament maxim? dacă nu voi mai vedea tresăriri şi gesturi complexe,rămînîndu-mi la îndemînă doar mişcările simple, permise de sforile nu prea lungi, să nu mă îndepărtez prea mult?
şi dacă voi ţipa într-o zi pentru că nu mă voi vedea pe nicăieri? şi dacă sunetul va fi mut? şi dacă ai să treci pe lîngă mine şi nu am să te opresc, să-ţi sărut ochii şi poveştile secrete?

i desire simple things

am răcit. e aproape sîmbătă şi eu sunt deja la al treilea ceai,îmi suflu nasul din două în trei minute şi mă gîndesc cu ciudă la ploaia de care m-am bucurat atunci, fără să anticipez evidentele ei consecinţe.
nu vreau o sîmbătă letargică, nu vreau să simt cum mă scurg şi nici cum se adîncesc cearcănele. a, şi nu mai vreau să nu mă uit la oameni cînd merg pe stradă, cînd sunt în metrou sau oriunde altundeva. vreau să le privesc ochii, chiar de nu voi vedea nimic, la un moment dat sigur voi întrezări ceva, şi nu vreau să-mi fie frică de ce vor putea vedea în mine cei ce vor şti să se uite.
mult timp am folosit teama ca pe cel mai bun scut de protecţie,pînă la un punct nu mi-o asumam şi nu o acceptam, doar pentru ca ea să-şi facă loc, tiptil, de mă trezeam cu ea în braţe, lipindu-şi de ochi şi gură tentaculele.
am răcit. nu-mi place să mă simt aşa, în tranziţie, vreau o sîmbătă cu plimbări hai-hui şi o fustă colorată. da, poate fusta cu buzunare imense, să am loc pentru şerveţelele mentolate.

abatere, cu plus sau minus

doar pentru că sunt obosită, şi sunt un pic melancolică, şi un pic tristă, şi un pic somnoroasă, şi pentru că marea la telefon nu a făcut decît să sublinieze durerea tălpilor pe asfalt,îmi deschid un pic, cît pentru o bătaie din palme sau o intersectare a genelor, sufletul, şi-l las să spună, dezicîndu-mă de titlul de proprietate asupra lui : vreau să mă placă şi pe mine cineva exact aşa cum sunt.
nici mai copilăroasă, nici mai serioasă, nici mai încrezătoare, nici mai puţin ironică, nici mai vorbăreaţă, nici mai sociabilă, nici mai puţin cititoare, nici mai puţin, nici mai mult, ci în proporţiile astea, între care oscilez totuşi.
da, să mă placă cum nici eu nu ştiu că sunt.

plus picioare gata de plecare şi o altă denumire, secretă, pentru letieră. plus alte cuvinte ce nu se pot publica.

scosesem inelul de pe deget şi mă jucam cu el, în timp ce îi spuneam lui Buru că mi-ar plăcea să-l pun în ceaşca de ceai, nu ştiu ce anume îmi stîrnise senzaţia, poate lumina aceea ciudată, poate urechile pe care le vedeam pe pereţi, poate prea semăna inelul cu o acadea şi voiam de fapt să îndulcesc ceaiul, cert este că am abandonat proiectul, propunînd să-l ascund în letieră (recipientul cu lapte, după informare corespunzătoare asupra denumirii specifice).
Printre sinapsele lui Buru s-a produs un scurtcircuit, poate era lumina de vină, poate privirile pe care le tot întorcea înspre uşi, poate paralelele pe care le tot străbătea, jonglînd periculos din punctul meu de vedere, cert este că letiera (aceeaşi) avea să ajungă pe masa altor oameni, un el şi o ea; ea să găsească inelul, să-i stea inima în loc de surpriză şi fericire, să spună "da!" răspicat, lui să-i stea inima în loc de imposibilitatea vreunei scăpări fără lacrimi amare, să-şi spună în sine că poate o fi vreun semn , să ridice đin umeri şi să nu-i rămînă decît să inventeze pseudopaşii acestei declaraţii originale. ei nu-i va trece prin cap să-l întrebe de ce a ales tocmai letiera, cînd ea i-a spus de atîtea ori că nu poate suferi laptele, fiind prea ocupată cu probatul şi admiratul inelului.
pînă aici a dus Buru povestea, apoi a plecat acasă cu o floare galbenă în păr, după o zi cu trăiri multiple şi treziri încă uimitoare. mi-ar fi plăcut să avem cheia cu care să întrăm la expoziţia aceea, să micşorăm luminile, să ne întindem pe podeaua alunecoasă şi să ne deschidem ochii, pariind libertatea noastră pe umbrele pereţilor.
mă întreb, în povestea noastră cu letiera ce ar fi ajuns pe altă masă, la un el şi o ea, ce s-ar fi întîmplat dacă inelul nu i s-ar fi potrivit? dar dacă i s-ar fi potrivit la fix? şi mai ales, de ce nu l-am pus într-un final în lapte?
e prea tîrziu, însă. ne dorim alte lucruri deja.

P.S. : la un moment dat lui Buru îi crescuse în locul nasului o trompă de elefant. era haioasă, mă tem însă că oamenii nu ar fi înţeles, de asta a dat-o jos, ascunzînd-o în buzunar.

umbrelă vs. cafea

m-a plouat ieri, din cauza cafelei, am lăsat umbrela acasă, nu aveam cum să le echilibrez pe amîndouă. şi de asta m-au gîdilat picăturile pînă la coaste, între două staţii de tramvai peste care se aruncau găleţi cu apă, a trebuit să pun haine de împrumut pe mine şi să agăţ bluza, fusta şi ciorapii pe umeraşe agăţate de clanţele uşilor. părul a stat umed mult timp, nu am avut ce-i face, însă pe seară corzile mele vocale au răguşit şi acum locuieşte acolo un pui de arici, pe care îl tot ademenesc cu miere şi propolis, deşi bănuiesc că i-ar plăcea mai mult un castravete murat.

am intrat la apă, cred. mă duc să-mi măsor genele şi gîndurile. sint un pic îngrijorată. din somn nu a rămas decît un umăr de pijama.

după melci albaştri

" Era un pietroi galben cu crăpături lucioase, pe care îl linse ca să vadă dacă era la fel de bun la gust pe cît părea. Mda. Bunicel gust. Pămîntul îi scîrţîia între dinţi. Dar într-o scobitură a pietrei era lipit un melc mic, galben şi el. Îl privi lung.
- Ăsta nu e bun, zise Citroen. Poţi să-l mănînci, dacă vrei, dar nu e un melc bun de mîncat. Sunt buni melcii albaştri care te fac să zbori.
- Există şi albaştri? întrebă Noel.
- Da, zise Citroen."

Boris Vian- Smulgătorul de inimi