Aş vrea să am picioroange din acelea de lemn, pe care umblau, demult, cei ce aprindeau felinarele în oraş la lăsarea nopţii, să ezit, să mă clatin, să am impresia că la următorul pas voi lovi trotuarul şi lumea se va învîrti cu mine, ca într'un carusel al cărui mecanism de oprire e blocat.
După cîteva ture pe străduţele vecine aş căpăta însă dexteritate, aş călca mai apăsat şi mai sigur, proiectîndu'mi umbra nesfîrşită în lumina becurilor gălbui şi ale farurilor speriate de asemenea apariţie nocturnă.
M'aş uita, astfel, în casele oamenilor, să'i privesc, prin geamurile aburite, cum dorm, cum citesc, cum mănîncă, cum se iubesc, cum se ceartă, cum zîmbesc, cum privesc pereţii învăţînd singurătatea, cum tac în atîtea feluri, de mă gîndesc uneori că ne'ar trebui o clasificare riguroasă şi ştiinţifică a tăcerilor.
Tîrziu, aproape de sărutul sălbatic al nopţii asupra dimineţii palide, să cobor din înălţimi, să mă simt asemenea unui hoţ, să mă strecor asupra unui ibric de cafea aducătoare de luciditate şi să descriu, cu creionul pe foaie, cît de complicaţi sîntem, cît de diferiţi, pînă şi tăcerile au accente proprii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu