Urma să ne vedem, aveam să sărim şotronul pe parchetul camerei tale, trasat din mîinile mele tremurînde, din mormanul tău de şosete primite cadou, cu călcîie multicolore. În loc de pietre aveam să folosim, cum altfel, nasturi, iar setea avea să se lase mulţumită din cana cu buline cărora eu le oferisem rolul de caracterizare a stărilor tale cameleonice.
Incapabilă să decid asupra culorii care să'mi îmbrace emoţiile acelei zile, te'am întrebat pe tine, ce culoare să pun pe mine? Ai tăcut, iar ceasul ticăia, apropiindu'se, din ce în ce mai grăbit, de ora plecării. Am ales roşu.
Cînd să ies pe uşă, pe ecranul telefonului, asemenea unui drăcuşor vesel, s'a conturat un singur cuvînt: roşu. M'am întrebat dacă ai să mă crezi.
Te'ai uitat la mine, în liftul acela minuscul de care mi'era frică pentru că tu mergeai cu uşile interioare deschise, ca şi cum ai fi ştiut deja, şi tot ce mi'a rămas de făcut a fost să tac şi să cred.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu