si asta e ceva

ai facut ochii mici si ai clipit nenumarat pana sa se limpezeasca privirea de straturile verticale asezate fara chef de duca asupra vederilor tale. ai lasat pleoapele sa-si umfle un pic marginile, asemenea buretilor imbibati cu apa, pana sa apuci sa le tragi fermoarul pentru somn.
ce galagie era azi in tramvai, si cate interactiuni paralele, si cata nedumerire din partea mea, imaginandu-mi mucoasa mea gastrica data pe o razatoare pentru morcovi. cu durerea aceea iradiind in tot corpul, luand o forma oarecum palpabila, muscand din buze si strangand unghiile in palme, ce galagie izbitoare era azi in tramvai, ce galagie inutila pentru tot ce nu se va spune niciodata.
pasii inapoi nu gasesc urme familiare,cand ai sa pricepi? haide, lasa totul asa cum e acum, or veni si zile mai bune, rotindu-se pe circumferinte oarecum surprinzatoare, oarecum create din fire de cupru.
mai ai putin si te dezbini, dar rotitele se intrepatrund in continuare, oarecum inert, oarecum bolnavicios, oarecum inutil. semnele sunt sterse, nicio usa nu mai poarta usturoi si niciun cuvant nu trece prin lemn.

mai mult sau mai putin

si trecura zilele, desculte pe caldaramaul incins, lasand urme usor deformabile, usor ignorabile, usor inefabile, iar pleoapele au stat numai inchise. s-au rasturnat tacerile, colectionand urechi fara timpan de la pietonii intamplatori. rar, s-au innegrit si au tras de clopot, plimband printre dinti, cu indarjire, pamant mort.

de-atunci, automat, zilele s-au petrecut la unison, golind, cu certitudine, reactiile de furie anterior sigure.

sunt ca un pahar gol, ciobit un pic pe circumferinta, plin de amprente si pete, in care se mai aseaza din cand in cand cate o floare rupta de pe marginea drumului,dar pe care nimeni nu-l spala cu apa proaspata.

cu toate acestea

"pe femeia asta, asa cum e acum, cu oase subtiri ca niste andrele, eu am s-o iubesc cat voi trai", isi spuse el dand drumul fumului gros. chiar si singur de voi trai, atat imi va ajunge. stinse lampa de veghe cu abajur verde si lasa tigara sa se stinga incet, ca un oftat venit de departe, dintr-o amintire de ceata.

pe femeia asta, asa cum a fost ea, au iubit-o multi barbati, unii cu gesturi, altii doar prin cuvinte, cei mai multi i-au mangaiat doar formele cu ochii lor nesatiosi. asa cum e ea acum, femeie-peste, o iubeste doar el, in fiecare timp pe care il spun diverse ceasuri, in fiecare segment de umbra ce inregistreaza momentul zilei.

o iubeste fragmentar, rupandu-i bucati din corp si aducandu-le aproape de el, unde le analizeaza cu pricepere, intorcandu-si apoi mainile asupra unui snop de foi mototolit si pigmentat, notand furtunos tot felul de nazbatii, analogii precare si dansuri desperecheate.

dar mai ales cand ploua, si in baltoace se strecoara un ultim sunet despaturit, el o iubeste cu patima, cu totul si de-a valma, iar mainile nu-i stau o clipa, ii umbla prin pupile, sorbind verde si viu, iar ea nici nu clipeste, doar oasele ii stralucesc si sunt alunecoase, au racoarea ghetii, iar lui ii vine sa muste , numai de nu i-ar fi frica.

pe el nu l-a iubit nimeni, niciodata.

eu nu imi amintesc cum s-a intamplat sa te pierd. doar ca intr-o zi, pe la amiaza, nu am mai vrut sa te simt. si cum inainte imi dadeai insomnii, acum adorm o data cu gainile, uneori chiar inaintea lor, le aud uneori soaptele de noapte buna si burzuluitul penelor.nu am incotro, trebuie sa se poata si asa, cu toate ca as fi putut afirma fara pic de nesiguranta ca noi doi vom fi impreuna mereu, bineinteles, cu zile bune si zile mai putin bune, cu nopti albe si zvarcolitoare, cu scrasnet de creion nervos si fasii de hartie ametite.

nu-mi mai gadili buricele degetelor, scrisule. si lumea mea s-a facut o soseata, in care imi incap berechet cele doua ganduri pe care le am si pe care le tot schimb, cand la calcai, cand in varf.

chiar si postul asta merge de ghemotoc aruncat pe fereastra, sa-si puna ploaia ostasii pe el.

de azi pamantul inghite carne fara sa se gandeasca. cadavrele ating nestiutoare placi de faianta si se faramiteaza in gesturile celor ce le privesc ducandu-se.
mecanica impune sa se faca iar dimineata, sa se spele trotuarele si obrajii de lacrimi, sa se organizeze cele cuviincioase, sa se agate amaratele astea de suflete de orice forma de sens pe care o poate lasa la vederea credinta. dar chiar si necredinta.

de azi unii ochi nu se mai deschid, ei vor ramane pentru totdeauna neridati, ca si mintea, ce nu va mai apuca sa cunoasca. de azi aici raman doar ei, oamenii carora li s-a luat un om.

de maine nimeni nu stie ce va fi. dar azi avem statica nepricepere a mortii, privind-o cum se plimba, pamantie si zvelta, atat de aproape.

compunere artificiala

Picioarele se umfla de ras, pe sine de mercur se dau de-a dura farfurii pline cu lumini incandescente, in timp ce unii caini neatenti alearga ciocurile berzelor printre sticlele farurilor, aproape sterse in galbenul natural.

Degetele de la picioare, imbaiate si imbracate in pijamale cu desene animate fugite de pe ecrane plate, se joaca, stangul impotriva dreptului, mima; numai degetul mic al talpii stangi, capatuit cu zeci de Mutulici pe un fond cat de cat verde, nu indrazneste sa gesticuleze, daramite sa incerce sa sopteasca, chiar si balbait, cuvantul pe care degetul adversar, plin de el, l-a ales. literele i se inghesuie intre dinti, se imbulzesc dar nu-si asteapta ordinea, asa ca tot incearca, pe cerul gurii, sa le oranduiasca, uite-asa, in ordinea ce-ar trebui sa sune, melodios si formidabil de complicat, p-e-z-e-v-e-n-g-h-i. proprietarul acestor unelte tactile priveste nedumerit forfota, incercand, in zadar, sa le linisteasca, doar e noapte si noaptea toti oamenii ar trebui sa doarma, mai ales dupa picaturile de valeriana picurate cu atentia unui chimist in ceasca cu lapte cald pusa cu grija la capataiul patului.

cutiile toracice isi imprumuta, pe la Cutitul de Argint, ochii mortilor culesi de prin liliecii imbatraniti, schimbandu-i, doua intersectii mai departe, pe sticle cu lichide vascoase, pe nasturi aromati si mincinosi, pe matasuri imbracate de umeri rotunzi ca gutuile implinite, pe muscaturi de dinti geometrice, toate acestea oferite la jumatate de pret daca pe inserat strazile tac si cerul pune de-un taifas violet.

aspira cu nesat aceste paranteze-acolade, element complicat al exercitiilor de matematica din scoala, cand stiloul, furios, in loc de rezultat, improsca o pata diforma de cerneala, revolta a timpului obligat sa se poarte cuviincios pe scaunul cu spatar incomod din fata biroului pedepsit cu manuale, culegeri,atlase si dictionare. aspira-le cu nesat, acum toate acestea sunt caramida, nu-ti sterge praful pe hainele de serviciu, dar desfa palma peste gura si inghite-l, un pic de portocaliu nu are ce sa strice, doar si morcovii au aceeasi nuanta.

mai taci si tu, te rog.

Nu,locul acesta nu-i mort, nu miroase a hoit, nici a formol. Doar scaunele tapitate tac. Ca si cum s-ar arunca pietre in apa, doar un zgomot-pleosc, si niste cercuri murmurande, ca palid semn al unei maini nedumerite.

da, tramvaiele tremura mecanic si viata mea se petrece, din ce in ce mai sters, intre oameni la care nu ma gandesc decat daca sunt iubiti, iar peste umbra mea trec, cu albastru, amintirea lucrurilor ce s-ar fi putut.

Nu, pe aici se va intra doar cu mainile la ochi.