Robinetul picura enervant în ritmul monotoniei unei zile de duminicã.
- Sã’mi aminteşti sã chem instalatorul, spuse Livia în timp ce se ridica de pe scaun. Scoase din bufet un castron de plastic, un pahar de sticlã, o canã, o farfurie şi polonicul.
Puse întîi paharul. Picãturile îşi înãlţarã tonul, nu şi ritmul, dar era o schimbare, nu?
- E mai bine aşa. Cînd te plictiseşti, îmi spui şi pun polonicul. Sau mai bine cana?
Aşa urmarã la rînd toate obiectele, prea puţine parcã pentru timpul mãsurat în paşi de melc.
Livia privea pe fereastrã, niciun nor cu care sã’şi ademeneascã gîndurile, florile le udase deja, gãtitul nu o atrãsese niciodatã.
- Ce cald se face. Ţi’ar prinde bine aer de munte, nu crezi? Poate mergem weekend’ul viitor. Sau mai bine sã’mi iau concediu o sãptãmînã?
Seara se lãsa încet, şi ea tãcutã, cumva nehotãrîtã, sã mai lase un pic de duminicã?
Livia nu voia sã plece din bucãtãrie. Restul casei o speria cu formele închipuite la colţuri. În plus, o amuza sunetul apei, acum era rîndul rãzãtoarei sã’şi prezinte calitãţile muzicale.
- Sã mergem la culcare? E tîrziu, nu? Parcã am uitat ceva. Tu ştii ce oare?
- A, da, mîine sã caut un instalator. E luni, ne trezim devreme, hai sã dormim.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu