Poveste sãratã

A intrat pe uşã val’vîrtej, trîntind în mijlocul camerei geamantanul multicolor, de care amîndouã rîsesem înainte de plecare, cum avea sã încapã tot? S’a descãlţat grãbitã, aruncînd sandalele în aer asemenea unor mingi de tenis lovite ofensiv, a tras aer în piept şi s’a uitat la mine cruciş: “ Ce mai aştepţi? Deschide’l! Parcã nu ştiu cît nu m’ai aşteptat, ci l’ai aşteptat!”.
Eu o priveam atentã, nici nu’şi dãdea seama ce farmec avea , cu ochii vii, irizaţiile verzi şi galbene fãcîndu’şi loc în spaţiul irisului. Şi mai era ceva. Adusese cu ea, în pãr şi pumni, freamãtul şi mirosul mãrii.
"Hai odatã! Dacã ai ştii de ce peripeţii am avut parte! La Medgidia ne’au dat jos din tren, a trebuit sã aşteptãm un altul, primului i’au mai adãugat vagoane pentru marfã şi l’au bãgat în regim de personal. Aiuritã cum sunt, lãsasem geamantanul înãuntru şi abia dupã zece minute mi’am dat seama cã lipseşte. Deja mã gîndeam la expresia ta impasibilã şi privirea ironicã, la cum aveai sã mã priveşti, cu aerul acela de ‘ţi’am zis eu!’, 'eram sigurã!', apoi sã te prefaci cã nu te’ai supãrat, dar sã nu’mi vorbeşti zile în şir. Trãseserã trenul la altã linie, dar conductorul a fost amabil, m’a întrebat numãrul vagonului şi compartimentul, şi mi l’a adus. Am vrut sã’i dau bacşiş dar a refuzat. Cred cã i se fãcuse milã de mine, eu mã gîndeam doar la balaurul de sorã’mea şi la focul conştiinţei. Apoi mi’am luat o îngheţatã, am gãsit cu fistic, m’am aşezat pe geamantan şi’am aşteptat cuminte trenul. De asta am întîrziat. Dar nici nu ţi’ai dat seama cît e ceasul, nu? Deşi pun pariu cã mã aşteptai cu sufletul la gurã. A, iar eşti cu picioarele goale? Degeaba ţi’am luat papucii ãia în formã de delfin de ziua ta, s’a pus praful pe ei. Las’ cã vezi tu, o sã rãceşti şi o sã trebuiascã sã stai în spital, lîngã oameni necunoscuţi, da, care ţie nu îţi plac, şi o sã iei multe medicamente, la ore fixe."
Stãteam cu mîinile în poalã, ascultînd volubilitatea vorbelor ei, ce zburau ca pãsãrile eliberate dintr’o colivie. “ Iar am vorbit prea mult, nu? Vezi, dacã nu mã opreşti, eu nu îmi dau seama. Hai, te uiţi?”
O trimisesem la mare, sã’mi aducã nisip şi scoici. Am deschis geamantanul şi am privit mica plajã rãsãritã pe parchetul din sufragerie. “ Iniţial am vrut sã pun nisipul de o parte şi scoicile de alta. Dar nu m’au lãsat, mi’au spus cã, separate, poveştile se vor rãtãci.”
"Ai vorbit cu ele?"
"Tu ce crezi? Cã ‘ţi aduc scoici ce nu au simţit marea sau nisip fãrã urmã de talpã pe el? Ştiu cã asta nu intra în atribuţiile mele, dar m’am gîndit cã e mai bine aşa."
Aş fi vrut sã mã pot ridica, sã stau în picioare în faţa ei şi sã o pot îmbrãţişa cu tot corpul, sã simtã cã’s mai înaltã şi mai mare, cã eu o protejez şi nu ea pe mine. Dar nu, scaunul cu rotile cãpãtase deja înfãţişarea unui mutant SF, din viitorul nu prea îndepãrtat probabil.
"Mulţumesc. Înseamnã mult pentru mine."
"Pãi altfel crezi cã m’aş fi dus? Cu un geamantan , în plinã zi, pe plajã, vorbind aparent de una singurã? Noaptea degeaba mã duceam, îi auzeam dar nu’i vedeam, voiam sã aleg numai scoici frumoase. Se uitau oamenii chiorîş la mine, dar eu îi ignoram. Mi’a luat ceva timp, sã ştii. Unele fire de nisip nu voiau sã vorbeascã cu mine, erau ţîfnoase, iar cîteva scoici m’au zgîriat în marginile lor. Probabil aveau o zi proastã. Ei, şi acum, cã mi’am dus misiunea la capãt cu bine, am sã te las sã’ţi scrii poveştile. Ştiu cã vrei sã rãmîi singurã cu ele. Eu ies în oraş. Nu ştiu cînd mã întorc, nu mã aştepta şi nu îţi face griji! Pa!"
Dar eu aş fi vrut sã rãmînã, sã’mi spunã ea poveştile, în glasul ei aş fi privit totul ca pe un ecran, culoarea mãrii, glasul vîntului, oamenii ascunşi în scoici şi nisip.