Invatasem, cu timpul, sa nu te mai astept. Erau plimbari lungi pe stradutele personale, cu copii si copaci infrunziti, cu oameni-detaliu asupra carora ochii mei se odihneau, in asteptare. Miroseau cu totii a amintire si carte veche, miroseam si eu a ei, furandu-le din gesturi si zambete.
Voiam sa nu-mi simt cercul devenind punct. Voiam sa mi te desprind mai ales de pe retina, iti adunasei acolo, dezordonat, linii, curbe, trapeze.
Erau si zile bune, le imparteam, cu zgarcenie, optimismul singuratatii imbratisate, cand pepenii aveau doar vopsea rosie si nasturi negri. Ma cataram pe cate un pervaz al unor cladiri uitate de cotidian si-mi doream un ochean sa vad aripile de albatros ce ar fi putut despica o nedumerire in trei.
Dupa-amiezile de bumbac se culcau intre doua scanduri, imbratisandu-mi mai ales tacerile incolore. Cat as fi vrut doar. Paralizia era sarata, ca atunci cand mergi la mare si totul e violet in afara cerului. Imi imaginam.
Uneori mai cumparam nimicuri : dintr-o galeata verde o floarea-soarelui, dintr-o incapere cu aer coclit un ibric pentru cafele si oua rascoapte, de la o taraba sosete cu bufnite dojenitoare. Mi-era dor.
Serile nu erau pretentioase. Se izolau in camasi aspre si cuvinte blanzi ale unui strain-poet spunand, abia soptit, cum ca e doar fum. Eu intindeam palmele si intr-adevar, se intampla sa si dispari.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
sa fi venit toamna?!
nu cred. unui umar i-a fost oarecum frig, totusi.
Trimiteți un comentariu