Cearceafurile sunt albe, în dimineaţa asta îmi e greu să renunţ la răcoarea lor, aş putea închide ochii la loc, în spatele pleoapelor timpul îşi pierde paşii cerţi.
Joi, iar joi, o altfel zi de joi, vîntul adie lin prin cameră, mîngîind perdeaua, biroul, teancul de cărţi, se opreşte o clipă pe foile cu scris de cerneală, ezită, nu le oferă aripi, nu încă, apoi poposeşte pe ochii mei închişi. Eu nu vreau să'l văd, el e răbdător.
În miezul meu de nucă florile nu ofilesc niciodată, la robinet curge numai cafea cu lapte,tu miroşi mereu a spumă de mare şi degetele tale joacă piese de teatru pe pereţi, luăm lecţii de zîmbit şi promovăm aşternuturile sub care te poţi ascunde de orice.
Pe sub uşă, adus de vînt, pătrunde miros de cafea ce'mi gîdilă nările şi pleoapele. Ştrengarul, m'a bătut cu propriile arme.
joi, 6 august 2009
miercuri, 5 august 2009
The National - Sleep All Summer
Asculta mai multe audio Muzica
Hai să dormim în albastru, să ne sărăm rănile pînă la uitare, să ne descompunem în molecule şi atomi, să ne visăm zahăr cubic cu gust de migdală, să ne trezim la asfinţit, şovăind în echilibru pe linia ce (ne) desparte cerul de mare.
zurliu
Kaya e serioasă şi ţine lama foarfecei prea aproape de fruntea mea. Zîmbeşte, i'am cerut să mă tundă mai şui, aşa că podoaba mea capilară, cu o personalitate puternică şi fără urechi pentru perie îi oferă posibilităţi nelimitate de a se juca. Kaya nu duce lipsă de fantezie, cînd intru în camerele mari şi răcoritoare, cu fete vesele şi îmbrăcate colorat , cu haine atîrnate pe pereţi şi pe umeraşe, zîmbetul se naşte instantaneu. Înainte propuneam, Kaya mă asculta şi apoi îmi explica, în termeni tehnici, de ce nu varianta mea şi de ce varianta ei. Acum mă aşez cuminte pe scaun şi îi transmit prin oglinda mare că e liberă să facă ce vrea.
Kaya nu duce lipsă nici de poveşti. Încet, încet, oroarea mea de coafor se estompează, pierde din consistenţă, mă las gîdilată de bucăţile de păr ce valsează pe podea şi ascult conversaţii trunchiate, înjumătăţite, pe care apoi le continui în cap.
La plecare, după exclamaţii de uimire şi încîntare, îmi vine să îi cer Kayei o porţie din atmosfera de acolo, la pachet.
Ieri a tuns din lungime,aparent la întîmplare, pe alocuri a lăsat fîşii mai lungi, mai scurt în dreapta şi mai lung în stînga, cu bretonul s'a jucat cel mai mult,acum e scurt şi drept.
Vitrinele magazinelor îmi arătau o fată în rochie înflorată şi cu o tunsoare şuie, gesticulînd a libertate. Să fi fost eu?
Kaya nu duce lipsă nici de poveşti. Încet, încet, oroarea mea de coafor se estompează, pierde din consistenţă, mă las gîdilată de bucăţile de păr ce valsează pe podea şi ascult conversaţii trunchiate, înjumătăţite, pe care apoi le continui în cap.
La plecare, după exclamaţii de uimire şi încîntare, îmi vine să îi cer Kayei o porţie din atmosfera de acolo, la pachet.
Ieri a tuns din lungime,aparent la întîmplare, pe alocuri a lăsat fîşii mai lungi, mai scurt în dreapta şi mai lung în stînga, cu bretonul s'a jucat cel mai mult,acum e scurt şi drept.
Vitrinele magazinelor îmi arătau o fată în rochie înflorată şi cu o tunsoare şuie, gesticulînd a libertate. Să fi fost eu?
marți, 4 august 2009
Paralele
În dimineaţa aceea nimic nu părea a fi diferit. Început de decembrie, zile din ce în ce mai îndesate, nopţi din ce în ce mai alungite, peisaj ce'şi transformă viziunea din arămiu tomnatic în gri metalic, cu uşoare nuanţe de burniţă.Frigul devenise deja un obişnuit al oraşului, tratîndu'i pe toţi la fel, cumva indiferent la numărul straturilor ce acoperă trupuri.
Cînd a ieşit din duş şi s'a privit în oglindă, ştergînd'o cu mîna dreapta de aburii jucăuşi şi calzi, purtînd un halat gros de culoarea piersicii, Iulia şi'a dat seama că viaţa ei ar fi putut fi cu totul alta.
Că în loc să se întoarcă în pat, să se înfofolească asemenea eschimoşilor în plapuma greoaie şi adormitoare, sorbind leneş din ciocolata caldă, ronţăind un corn cu unt şi răsfoind cărţi noi şi reviste lucioase, ar fi putut să locuiască într'o cameră cu pereţi nevăruiţi, din ciment brut, cu geamuri sparte, fără lumină şi, evident, fără căldură, într'un oraş uitat pînă şi de hartă.
Să se trezească la cinci dimineaţa, cînd nici măcar cerul nu are ochi, să se încovrige în jurul puloverului cîndva călduros dar acum prea lălîi, atît de îngheţată încît dacă ar atinge'o cineva s'ar sparge în mii de ţurţuri strălucitori. Dezmorţitul şi spălatul să dureze jumătate de oră, să nu mai aibe timp nici măcar pentru a'şi încălzi mîinile în jurul ceştii de ceai.
În staţia de tramvai, neluminată, nimeni.Să poarte o haină veche, bocanci ce o strîng, mănuşi de bărbat, fularul bunicii şi o căciulă roşie cu marginea atîrnînd peste sprîncene. Gerul să'i umble hoţ pînă pe sub piele, să'şi piardă răbdarea, să o ia pe jos, dar la colţ să vadă cum bruta cu ochi ameninţători o depăşeşte triumfător.
Scările de bloc să o aştepte goale, tot gri, să le cureţe, să le spele, atît de multe, aliniate şi numerotate.
Iulia clipeşte din ce în ce mai des pentru a ieşi din pădurea acestei posibile alte vieţi.
Pentru noi toţi ar fi putut fi scris un alt scenariu.
Cînd a ieşit din duş şi s'a privit în oglindă, ştergînd'o cu mîna dreapta de aburii jucăuşi şi calzi, purtînd un halat gros de culoarea piersicii, Iulia şi'a dat seama că viaţa ei ar fi putut fi cu totul alta.
Că în loc să se întoarcă în pat, să se înfofolească asemenea eschimoşilor în plapuma greoaie şi adormitoare, sorbind leneş din ciocolata caldă, ronţăind un corn cu unt şi răsfoind cărţi noi şi reviste lucioase, ar fi putut să locuiască într'o cameră cu pereţi nevăruiţi, din ciment brut, cu geamuri sparte, fără lumină şi, evident, fără căldură, într'un oraş uitat pînă şi de hartă.
Să se trezească la cinci dimineaţa, cînd nici măcar cerul nu are ochi, să se încovrige în jurul puloverului cîndva călduros dar acum prea lălîi, atît de îngheţată încît dacă ar atinge'o cineva s'ar sparge în mii de ţurţuri strălucitori. Dezmorţitul şi spălatul să dureze jumătate de oră, să nu mai aibe timp nici măcar pentru a'şi încălzi mîinile în jurul ceştii de ceai.
În staţia de tramvai, neluminată, nimeni.Să poarte o haină veche, bocanci ce o strîng, mănuşi de bărbat, fularul bunicii şi o căciulă roşie cu marginea atîrnînd peste sprîncene. Gerul să'i umble hoţ pînă pe sub piele, să'şi piardă răbdarea, să o ia pe jos, dar la colţ să vadă cum bruta cu ochi ameninţători o depăşeşte triumfător.
Scările de bloc să o aştepte goale, tot gri, să le cureţe, să le spele, atît de multe, aliniate şi numerotate.
Iulia clipeşte din ce în ce mai des pentru a ieşi din pădurea acestei posibile alte vieţi.
Pentru noi toţi ar fi putut fi scris un alt scenariu.
dans
ciorile au asurzit cerul. păienjenişul de crengi şi frunze de deasupra privirilor noastre camufla norul de negru, eram ca orbii care, nevăzînd, aud mai clar. ne'am întrebat pentru care din oamenii de acolo purtau păsările o veste proastă, dacă am fi noi, nu'i nimic, ne'om descurca cumva. ne'am întrebat cum ar fi să iubim, să tremurăm, să (ne) schimbăm,fumul de ţigară se împletea cu muzica sfîşietoare.eu mi'am pus mîinile la urechi, tu te'ai gîndit să ţipi,plasa de păianjen cobora şi ne înfăşura, întrebările se goleau de conţinut, sunetele ascuţite asemenea unei lame de cuţit pe piele fine străpungeau adînc,pînă în ideile despre noi. femeia cu fustă înflorată şi toată viaţa în două pungi privea atît de liniştită, poate în lumea ei era dimineaţă calmă şi galbenă. am fugit, rîzînd, în rafturi de cărţi şi gumă de mestecat în formă de lamîie şi căpşună, am promis o poveste despre un arici, eu o idee, tu alta şi tot aşa. o seară de vară cu dorinţă de toamnă.
luni, 3 august 2009
Din praf
Personalul spre Sighişoara are (doar) structura autobuzelor londoneze, cu douã nivele, tremurã din toate încheieturile, respirã şuierãtor, e de un albastru închis, ridat de timp şi praf. Se urneşte cu greu, oftînd pentru acelaşi drum, iar şi iar.
Întîrziaţii nu beneficiazã nici mãcar de canapelele din piele ruptã, lãsînd la vedere galbenul murdar al buretelui de dedesubt. Gãsim în primul vagon un spaţiu suficient de mare , trîntim bagajele pe platforma de fier cîndva roşie, privim galeş prin geamurile uitate de cîrpa pentru praf , oftãm şi noi, în ritm cu trenul. Uşile vagonului sunt deschise, mãcar aer avem din belşug.
Mã aşez pe rucsac şi mă sprijin de perete, amuzîndu’mã de modul în care mã legãn, cu un pic de imaginaţie stau într'un balansoar mai primitiv. Încerc sã mã concentrez asupra cãrţii, dar literele zboarã din paginã, fugãrindu’se in verdele din depãrtare. Mã resemnez , privesc în jur. În dreapta, pe mijloc, stã spînzuratã parcă scara metalicã ce duce spre etaj, undeva mai în spate e o alta, în jos. Aha, deci noi avem locurile de la parter. Vãd picioare şi mîini, separat, împreunã, pereche sau singulare, tãcute sau nerãbdãtoare.
În stînga şi împrejur sunt şapte oameni cu care împart apa, covrigeii, spaţiul şi discuţiile. Aş vrea sã le pot citi gîndurile dilatate de aceastã orã de amiazã obositã, bunã pentru somn între aşternuturi albe şi curate. Din afarã toţi pãrem a fi în trenuri diferite, fiecare cu traseul lui ca şi cum mai devreme ne’am fi despãrţit într’o garã cu opt linii şi opt trenuri colorate diferit, dar cu aceeaşi destinaţie.
Aştern cîteva idei în carneţel, dar de afară vine miros de iarbă şi fîn, mă aşez pe scara vagonului, cu bărbia ascunsă în pumni şi privirea gînditoare. Păpădiile prind viaţă şi aleargă trenul, oare am atîtea dorinţe cîţi pufi s’au desprins? Din viteza adormitoare mă privesc case răzleţe, case sărăcăcioase, cu geamuri şi uşi mici, cu ogrăzi goale, oare oamenii din ele ce dorinţe au la sfîrşit de zi? Sau munca le şterge orice idee de mai bine? Sau sunt genul de oameni pentru care fericirea se îmbracă în linişte şi simplitate?
La geamurile de deasupra ale trenului stau agăţate de pervaz gambe cu tălpi neastîmpărate, eu le zîmbesc pentru că tălpile nu au ochi, doar degete jucăuşe.
Între două halte împărţim spaţiul cu o mînă de ţigani jerpeliţi, îmbrăcaţi cu haine de căpătat, colorate, neasortate, urît mirositori, dar cu păr şi ochi atît de negri, de’ţi vine să te uiţi în pămînt. Copiii lor ne privesc curioşi, au picioarele goale , prăfuite, păr încîlcit, şi sunt liberi. Ţiganii au saci plini cu ardei, mere, vinete,cartofi, amestecate de’a valma. Se ceartă cu controlorul, dar e un fel de conversaţie de formă, îmi lasă impresia că se cunosc, cuvintele nu se aruncă decît de amuzament. Strîng un pumn de bancnote, preţul “de înţelegere” al călătoriei. Biletul meu stă cuminte între filele cărţii.
Coboară repede, direct în cîmp, le urmăresc drumul prin căldură şi spre nicăieri, ce simt oamenii aştia cu adevărat?
Staţiile sunt pustii, au denumiri caraghioase, timpul tace.
Întîrziaţii nu beneficiazã nici mãcar de canapelele din piele ruptã, lãsînd la vedere galbenul murdar al buretelui de dedesubt. Gãsim în primul vagon un spaţiu suficient de mare , trîntim bagajele pe platforma de fier cîndva roşie, privim galeş prin geamurile uitate de cîrpa pentru praf , oftãm şi noi, în ritm cu trenul. Uşile vagonului sunt deschise, mãcar aer avem din belşug.
Mã aşez pe rucsac şi mă sprijin de perete, amuzîndu’mã de modul în care mã legãn, cu un pic de imaginaţie stau într'un balansoar mai primitiv. Încerc sã mã concentrez asupra cãrţii, dar literele zboarã din paginã, fugãrindu’se in verdele din depãrtare. Mã resemnez , privesc în jur. În dreapta, pe mijloc, stã spînzuratã parcă scara metalicã ce duce spre etaj, undeva mai în spate e o alta, în jos. Aha, deci noi avem locurile de la parter. Vãd picioare şi mîini, separat, împreunã, pereche sau singulare, tãcute sau nerãbdãtoare.
În stînga şi împrejur sunt şapte oameni cu care împart apa, covrigeii, spaţiul şi discuţiile. Aş vrea sã le pot citi gîndurile dilatate de aceastã orã de amiazã obositã, bunã pentru somn între aşternuturi albe şi curate. Din afarã toţi pãrem a fi în trenuri diferite, fiecare cu traseul lui ca şi cum mai devreme ne’am fi despãrţit într’o garã cu opt linii şi opt trenuri colorate diferit, dar cu aceeaşi destinaţie.
Aştern cîteva idei în carneţel, dar de afară vine miros de iarbă şi fîn, mă aşez pe scara vagonului, cu bărbia ascunsă în pumni şi privirea gînditoare. Păpădiile prind viaţă şi aleargă trenul, oare am atîtea dorinţe cîţi pufi s’au desprins? Din viteza adormitoare mă privesc case răzleţe, case sărăcăcioase, cu geamuri şi uşi mici, cu ogrăzi goale, oare oamenii din ele ce dorinţe au la sfîrşit de zi? Sau munca le şterge orice idee de mai bine? Sau sunt genul de oameni pentru care fericirea se îmbracă în linişte şi simplitate?
La geamurile de deasupra ale trenului stau agăţate de pervaz gambe cu tălpi neastîmpărate, eu le zîmbesc pentru că tălpile nu au ochi, doar degete jucăuşe.
Între două halte împărţim spaţiul cu o mînă de ţigani jerpeliţi, îmbrăcaţi cu haine de căpătat, colorate, neasortate, urît mirositori, dar cu păr şi ochi atît de negri, de’ţi vine să te uiţi în pămînt. Copiii lor ne privesc curioşi, au picioarele goale , prăfuite, păr încîlcit, şi sunt liberi. Ţiganii au saci plini cu ardei, mere, vinete,cartofi, amestecate de’a valma. Se ceartă cu controlorul, dar e un fel de conversaţie de formă, îmi lasă impresia că se cunosc, cuvintele nu se aruncă decît de amuzament. Strîng un pumn de bancnote, preţul “de înţelegere” al călătoriei. Biletul meu stă cuminte între filele cărţii.
Coboară repede, direct în cîmp, le urmăresc drumul prin căldură şi spre nicăieri, ce simt oamenii aştia cu adevărat?
Staţiile sunt pustii, au denumiri caraghioase, timpul tace.
duminică, 2 august 2009
Noutate
Apartamentul de deasupra mea va fi locuit, în sfirşit. După doi ani de închipuit fantome înalte şi fără formă , nici măcar geometrică, cu puterea de a se strecura prin tavanul meu şi a’şi băga nasul peste tot, de mîine voi auzi cutii trîntite, mobile îmbufnate certîndu’se pentru colţul cel mai luminos, bormaşini şi ciocane. Lucruri concrete, carevasăzică.
Domnul Vasilescu, administratorul, care de cînd a ieşit la pensie îşi petrece zilele îmbogăţindu’şi cunostinţele în materie de “cine, ce, cum, unde” , mi’a spus azi de dimineaţă, cu o privire strengărească, că noul locatar este un tînăr “ cam de vîrsta dumitale, domnişoară”. Eu am ridicat din umeri a indiferenţă şi l’am întrebat ce’i mai face soţia, despre care toată lumea ştie că îi scoate peri albi cu aerele dumisale încrezute ( abia răspunde la salut, nu deschide niciodată uşa cînd vreun locatar are nevoie de ajutor, ceartă puţinii copii ce se mai joacă în faţa blocului, merge pînă la magazinul din colţ mereu machiată şi parfumată, strîmbă din nas la orice propunere de îmbunătăţire pentru bloc, etc) . aşa că domnului administrator nu îi place să deschidă acest subiect, singurul de altfel. Ca răspuns primesc o copie a ridicatului meu din umeri, profit de tăcere şi plec.
A doua zi , fiind sîmbătă, îmi propusesem să amăgesc somnul şi să ignor alarma, bagîndu’mi capul sub pernă şi scoţînd limba listei de cumpărături şi rufelor murdare, cînd, de deasupra, începe un concert încîntător de zgomote groase, ascuţite, adînci, pînă în miezul neuronilor mei somnoroşi. Uf, fantomele măcar călcau mai cu grijă.
Nu am ce face, îmi ridic corpul cu greu, îl tîrăsc în baie, apoi în bucătărie, unde nervii mi se întind la maxim, cînd de pe fundul cutiei de cafea îmi zîmbesc amar trei fire măcinate, incapabile să trezească fie şi o clipire din ochi. Mă îmbrac cu hainele şifonate, spînzurate ieri de spătarul scaunului, mă asigur că nu uit banii sau cheile, şi’o iau pe scări, liftul sigur e suprasolicitat de “călăul” somnului meu, pînă la etajul opt nici nu s’ar descurca altfel.
Cînd mă întorc, cu jumătate de zîmbet pentru lichidul negricios ce’mi va mîngîia curînd papilele gustative, uşa e blocată de vecinul meu de deasupra. Se chinuie să împingă un fotoliu, nu mă vede, eu mă întreb cum de lipseşte domnul Vasilescu cu sfaturile sale, probabil că madam l’a reţinut la domiciliu, să o ajute la dezlegarea integramelor. În sfîrşit fotoliul ajunge în dreptul liftului, tînărul respiră şi transpiră, mă priveşte mirat, ah, iar am uitat să ma pieptăn, oglinda aia pe hol devine imperios necesară! El îmi zîmbeşte cumva încurcat, mă gîndesc dacă să mă prezint, dacă să o iau cît mai repede la picior, dacă…
E cam de vîrsta mea, într’adevăr, mai înalt, cu ochi căprui şi calzi.
Ce să zic, ce să fac?! Şi din interior mă privesc cum arăt spre pachetul din mîna stîngă şi mă aud cum îl invit la o cafea, cînd ia o pauză. El răspunde cu un “da, mulţumesc, eu încă nu mi’am adus ibric sau căni, nici linguriţe măcar”, eu roşesc şi urc scările, toate cele osutădouăsprezece, dintr’o răsuflare.
După ce închid uşa apartamentului şi mă simt în siguranţă, dau drumul la aragaz şi deschid cafeaua ; mă opresc brusc, nici nu mai respir cînd îmi dau seama că tînărul meu vecin nu ştie unde să vină, pentru că acest detaliu, al etajului şi apartamentului în care locuiesc mi’a scăpat printre degete!
După două secunde de panică încep să rîd, scot cea mai mare cană pe care o am, din care cred că de fapt se mănîncă supă, torn cafeaua amară azi, aşa mi’e poftă, deschid cartea la semn şi mă adîncesc în liniştea aromată.
Tînărul, dacă va vrea, va şti să miroasă cafeaua prin tavanul meu şi podeaua sa. Şi va suna la uşa potrivită. Dacă nu, mai are opţiunea de a bate la uşa domnului Vasilescu , cerînd detalii despre fata ciufulită, poate voi avea noroc şi doamna va fi ocupată, căci domnul administrator e mai mult decît bucuros să ofere astfel de informaţii.
Off, şi dacă dau nas în nas cu el cînd ies data viitoare? Am să mă prefac că nu’mi aduc aminte de nimic. Asta’i cam nepoliticos din partea mea, nu? Dar poate o să zică el ceva. Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, ce face, ce muzică ascultă, ce citeşte, de fapt dacă citeşte, dacă măcar îi place cafeaua, eu ceai nu beau.
Sună cineva la uşă. Vărs cafea pe mine, frige. Să deschid? Ah, nu am apucat nici măcar să mă pieptăn! Dacă nu e el? Dacă e?
Domnul Vasilescu, administratorul, care de cînd a ieşit la pensie îşi petrece zilele îmbogăţindu’şi cunostinţele în materie de “cine, ce, cum, unde” , mi’a spus azi de dimineaţă, cu o privire strengărească, că noul locatar este un tînăr “ cam de vîrsta dumitale, domnişoară”. Eu am ridicat din umeri a indiferenţă şi l’am întrebat ce’i mai face soţia, despre care toată lumea ştie că îi scoate peri albi cu aerele dumisale încrezute ( abia răspunde la salut, nu deschide niciodată uşa cînd vreun locatar are nevoie de ajutor, ceartă puţinii copii ce se mai joacă în faţa blocului, merge pînă la magazinul din colţ mereu machiată şi parfumată, strîmbă din nas la orice propunere de îmbunătăţire pentru bloc, etc) . aşa că domnului administrator nu îi place să deschidă acest subiect, singurul de altfel. Ca răspuns primesc o copie a ridicatului meu din umeri, profit de tăcere şi plec.
A doua zi , fiind sîmbătă, îmi propusesem să amăgesc somnul şi să ignor alarma, bagîndu’mi capul sub pernă şi scoţînd limba listei de cumpărături şi rufelor murdare, cînd, de deasupra, începe un concert încîntător de zgomote groase, ascuţite, adînci, pînă în miezul neuronilor mei somnoroşi. Uf, fantomele măcar călcau mai cu grijă.
Nu am ce face, îmi ridic corpul cu greu, îl tîrăsc în baie, apoi în bucătărie, unde nervii mi se întind la maxim, cînd de pe fundul cutiei de cafea îmi zîmbesc amar trei fire măcinate, incapabile să trezească fie şi o clipire din ochi. Mă îmbrac cu hainele şifonate, spînzurate ieri de spătarul scaunului, mă asigur că nu uit banii sau cheile, şi’o iau pe scări, liftul sigur e suprasolicitat de “călăul” somnului meu, pînă la etajul opt nici nu s’ar descurca altfel.
Cînd mă întorc, cu jumătate de zîmbet pentru lichidul negricios ce’mi va mîngîia curînd papilele gustative, uşa e blocată de vecinul meu de deasupra. Se chinuie să împingă un fotoliu, nu mă vede, eu mă întreb cum de lipseşte domnul Vasilescu cu sfaturile sale, probabil că madam l’a reţinut la domiciliu, să o ajute la dezlegarea integramelor. În sfîrşit fotoliul ajunge în dreptul liftului, tînărul respiră şi transpiră, mă priveşte mirat, ah, iar am uitat să ma pieptăn, oglinda aia pe hol devine imperios necesară! El îmi zîmbeşte cumva încurcat, mă gîndesc dacă să mă prezint, dacă să o iau cît mai repede la picior, dacă…
E cam de vîrsta mea, într’adevăr, mai înalt, cu ochi căprui şi calzi.
Ce să zic, ce să fac?! Şi din interior mă privesc cum arăt spre pachetul din mîna stîngă şi mă aud cum îl invit la o cafea, cînd ia o pauză. El răspunde cu un “da, mulţumesc, eu încă nu mi’am adus ibric sau căni, nici linguriţe măcar”, eu roşesc şi urc scările, toate cele osutădouăsprezece, dintr’o răsuflare.
După ce închid uşa apartamentului şi mă simt în siguranţă, dau drumul la aragaz şi deschid cafeaua ; mă opresc brusc, nici nu mai respir cînd îmi dau seama că tînărul meu vecin nu ştie unde să vină, pentru că acest detaliu, al etajului şi apartamentului în care locuiesc mi’a scăpat printre degete!
După două secunde de panică încep să rîd, scot cea mai mare cană pe care o am, din care cred că de fapt se mănîncă supă, torn cafeaua amară azi, aşa mi’e poftă, deschid cartea la semn şi mă adîncesc în liniştea aromată.
Tînărul, dacă va vrea, va şti să miroasă cafeaua prin tavanul meu şi podeaua sa. Şi va suna la uşa potrivită. Dacă nu, mai are opţiunea de a bate la uşa domnului Vasilescu , cerînd detalii despre fata ciufulită, poate voi avea noroc şi doamna va fi ocupată, căci domnul administrator e mai mult decît bucuros să ofere astfel de informaţii.
Off, şi dacă dau nas în nas cu el cînd ies data viitoare? Am să mă prefac că nu’mi aduc aminte de nimic. Asta’i cam nepoliticos din partea mea, nu? Dar poate o să zică el ceva. Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, ce face, ce muzică ascultă, ce citeşte, de fapt dacă citeşte, dacă măcar îi place cafeaua, eu ceai nu beau.
Sună cineva la uşă. Vărs cafea pe mine, frige. Să deschid? Ah, nu am apucat nici măcar să mă pieptăn! Dacă nu e el? Dacă e?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
