Din praf

Personalul spre Sighişoara are (doar) structura autobuzelor londoneze, cu douã nivele, tremurã din toate încheieturile, respirã şuierãtor, e de un albastru închis, ridat de timp şi praf. Se urneşte cu greu, oftînd pentru acelaşi drum, iar şi iar.
Întîrziaţii nu beneficiazã nici mãcar de canapelele din piele ruptã, lãsînd la vedere galbenul murdar al buretelui de dedesubt. Gãsim în primul vagon un spaţiu suficient de mare , trîntim bagajele pe platforma de fier cîndva roşie, privim galeş prin geamurile uitate de cîrpa pentru praf , oftãm şi noi, în ritm cu trenul. Uşile vagonului sunt deschise, mãcar aer avem din belşug.
Mã aşez pe rucsac şi mă sprijin de perete, amuzîndu’mã de modul în care mã legãn, cu un pic de imaginaţie stau într'un balansoar mai primitiv. Încerc sã mã concentrez asupra cãrţii, dar literele zboarã din paginã, fugãrindu’se in verdele din depãrtare. Mã resemnez , privesc în jur. În dreapta, pe mijloc, stã spînzuratã parcă scara metalicã ce duce spre etaj, undeva mai în spate e o alta, în jos. Aha, deci noi avem locurile de la parter. Vãd picioare şi mîini, separat, împreunã, pereche sau singulare, tãcute sau nerãbdãtoare.
În stînga şi împrejur sunt şapte oameni cu care împart apa, covrigeii, spaţiul şi discuţiile. Aş vrea sã le pot citi gîndurile dilatate de aceastã orã de amiazã obositã, bunã pentru somn între aşternuturi albe şi curate. Din afarã toţi pãrem a fi în trenuri diferite, fiecare cu traseul lui ca şi cum mai devreme ne’am fi despãrţit într’o garã cu opt linii şi opt trenuri colorate diferit, dar cu aceeaşi destinaţie.
Aştern cîteva idei în carneţel, dar de afară vine miros de iarbă şi fîn, mă aşez pe scara vagonului, cu bărbia ascunsă în pumni şi privirea gînditoare. Păpădiile prind viaţă şi aleargă trenul, oare am atîtea dorinţe cîţi pufi s’au desprins? Din viteza adormitoare mă privesc case răzleţe, case sărăcăcioase, cu geamuri şi uşi mici, cu ogrăzi goale, oare oamenii din ele ce dorinţe au la sfîrşit de zi? Sau munca le şterge orice idee de mai bine? Sau sunt genul de oameni pentru care fericirea se îmbracă în linişte şi simplitate?
La geamurile de deasupra ale trenului stau agăţate de pervaz gambe cu tălpi neastîmpărate, eu le zîmbesc pentru că tălpile nu au ochi, doar degete jucăuşe.
Între două halte împărţim spaţiul cu o mînă de ţigani jerpeliţi, îmbrăcaţi cu haine de căpătat, colorate, neasortate, urît mirositori, dar cu păr şi ochi atît de negri, de’ţi vine să te uiţi în pămînt. Copiii lor ne privesc curioşi, au picioarele goale , prăfuite, păr încîlcit, şi sunt liberi. Ţiganii au saci plini cu ardei, mere, vinete,cartofi, amestecate de’a valma. Se ceartă cu controlorul, dar e un fel de conversaţie de formă, îmi lasă impresia că se cunosc, cuvintele nu se aruncă decît de amuzament. Strîng un pumn de bancnote, preţul “de înţelegere” al călătoriei. Biletul meu stă cuminte între filele cărţii.
Coboară repede, direct în cîmp, le urmăresc drumul prin căldură şi spre nicăieri, ce simt oamenii aştia cu adevărat?
Staţiile sunt pustii, au denumiri caraghioase, timpul tace.