O privea cum desface o portocală, micuţă în pelerina de ploaie în care se pierdea parcă şi de ea însăşi. Ploua mocăneşte, capete goale şi umbrele se grăbeau spre casă, numai ea stătea cuminte pe o bancă cu vopsea scorojită, concentrîndu'se să desprindă coaja de pulpa fructului.
Sorbi repede sucul dulce acrişor al portocalei apoi, zîmbind aerului, prinse a ronţăi asemenea unei veveriţe bucăţile de coajă pe care le păstrase în poală.
Ar fi vrut să'i spună să meargă acasă, precis o aşteaptă, undeva la căldură,cineva îngrijorat de absenţa indelungată, cu apa la fiert şi o baie caldă cu miros de iasomie.
Ea continua să mestece, să'şi şteargă din cînd în cînd ochii cu dosul palmei, eliberîndu'şi privirea de stropii agăţaţi de gene.
Ploaia nu contenea, deşi nu ăsta era decorul potrivit. El îşi imagina adieri de primăvară şi'un vîrf de soare care să o încălzească. Stătea în spatele unui copac bătrîn, insensibil la frig şi umeazeala ce'i pătrunsese pielea şi oasele, privind'o cum colorează, asemenea unei fîşii de curcubeu, monotonia cenuşie.
Ea îl văzuse, îi era ciudă că nu venise la ea, ar fi împărţit cu el coajă de portocală cu gust de ploaie.
Cînd cerul se însenină, în parc rămăsese numai o singurătate.