Fata vînturilor

Lolaia s'a născut în afara timpului şi a spaţiului geometric,la linia de orizont, în zare, din sărutul inefabil a două vînturi, curenţi de aer rătăcitori.
Mama Lolaiei, Briza de Mare, temperează nisipul ce arde şi gîdilă epiderma, formînd un circuit de compensaţie între apă şi uscat.
Crivăţul, tatăl fetei, porunceşte şi îngheaţă, este îmbrăcat de zăpadă şi înroşeşte obrajii copiilor de pe săniuţe. Este aspru, iar cînd se încruntă suflă cu viscole.
Lolaia are ochi-oglindă, de mărimea unor ghinde, şi cînd te prinde în faldurile ei de vitraliu fluid, dai nas în nas cu sufletul tău.
Se spune că niciun om nu rămîne acelaşi după ce o întîlneşte pe fata vînturilor.
Lolaia te pîndeşte pe marginea irisului, se joacă de'a baba oarba cu tine şi te trezeşti că alergi de nebun într'o cameră de oglinzi.
Degeaba strigi, în lumea ei auzul nu s'a inventat, degeaba te zbaţi, degeaba loveşti imaginile, ele arată în continuare omul gol goluţ din tine, ascuns pînă atunci într'un cotlon întunecat şi împachetat în pînză trainică de păianjen.
Cînd deschizi ochii mai bine şi accepţi că visul e de fapt realitatea sufletului,te împresoară o adiere călduţă de'ti atinge pînă şi ultima moleculă; adierea se metamorfozează în vînt slab ce creşte în intensitate din ce în ce mai mult , în oglinzi ghemul de fire se descompune evaporîndu'se în aer, iar cînd Lolaia suflă cu păpădie, oglinzile cad la pămînt, în mii şi mii de particule microscopice, purtînd în cele patru zări hainele cele vechi ale sufletului. Te regăseşti aşa cum nu credeai că poţi fi, privindu'te mirat în vitrina unui magazin, ochii îţi strălucesc, zîmbetul e firesc, te uiţi în dreapta, apoi în stînga, dar nu ai cui să mulţumeşti.
Încearcă doar să nu uiţi proiecţia oglinzilor.
Lolaia e pretutindeni şi nicăieri.