Noutate

Apartamentul de deasupra mea va fi locuit, în sfirşit. După doi ani de închipuit fantome înalte şi fără formă , nici măcar geometrică, cu puterea de a se strecura prin tavanul meu şi a’şi băga nasul peste tot, de mîine voi auzi cutii trîntite, mobile îmbufnate certîndu’se pentru colţul cel mai luminos, bormaşini şi ciocane. Lucruri concrete, carevasăzică.
Domnul Vasilescu, administratorul, care de cînd a ieşit la pensie îşi petrece zilele îmbogăţindu’şi cunostinţele în materie de “cine, ce, cum, unde” , mi’a spus azi de dimineaţă, cu o privire strengărească, că noul locatar este un tînăr “ cam de vîrsta dumitale, domnişoară”. Eu am ridicat din umeri a indiferenţă şi l’am întrebat ce’i mai face soţia, despre care toată lumea ştie că îi scoate peri albi cu aerele dumisale încrezute ( abia răspunde la salut, nu deschide niciodată uşa cînd vreun locatar are nevoie de ajutor, ceartă puţinii copii ce se mai joacă în faţa blocului, merge pînă la magazinul din colţ mereu machiată şi parfumată, strîmbă din nas la orice propunere de îmbunătăţire pentru bloc, etc) . aşa că domnului administrator nu îi place să deschidă acest subiect, singurul de altfel. Ca răspuns primesc o copie a ridicatului meu din umeri, profit de tăcere şi plec.
A doua zi , fiind sîmbătă, îmi propusesem să amăgesc somnul şi să ignor alarma, bagîndu’mi capul sub pernă şi scoţînd limba listei de cumpărături şi rufelor murdare, cînd, de deasupra, începe un concert încîntător de zgomote groase, ascuţite, adînci, pînă în miezul neuronilor mei somnoroşi. Uf, fantomele măcar călcau mai cu grijă.
Nu am ce face, îmi ridic corpul cu greu, îl tîrăsc în baie, apoi în bucătărie, unde nervii mi se întind la maxim, cînd de pe fundul cutiei de cafea îmi zîmbesc amar trei fire măcinate, incapabile să trezească fie şi o clipire din ochi. Mă îmbrac cu hainele şifonate, spînzurate ieri de spătarul scaunului, mă asigur că nu uit banii sau cheile, şi’o iau pe scări, liftul sigur e suprasolicitat de “călăul” somnului meu, pînă la etajul opt nici nu s’ar descurca altfel.
Cînd mă întorc, cu jumătate de zîmbet pentru lichidul negricios ce’mi va mîngîia curînd papilele gustative, uşa e blocată de vecinul meu de deasupra. Se chinuie să împingă un fotoliu, nu mă vede, eu mă întreb cum de lipseşte domnul Vasilescu cu sfaturile sale, probabil că madam l’a reţinut la domiciliu, să o ajute la dezlegarea integramelor. În sfîrşit fotoliul ajunge în dreptul liftului, tînărul respiră şi transpiră, mă priveşte mirat, ah, iar am uitat să ma pieptăn, oglinda aia pe hol devine imperios necesară! El îmi zîmbeşte cumva încurcat, mă gîndesc dacă să mă prezint, dacă să o iau cît mai repede la picior, dacă…
E cam de vîrsta mea, într’adevăr, mai înalt, cu ochi căprui şi calzi.
Ce să zic, ce să fac?! Şi din interior mă privesc cum arăt spre pachetul din mîna stîngă şi mă aud cum îl invit la o cafea, cînd ia o pauză. El răspunde cu un “da, mulţumesc, eu încă nu mi’am adus ibric sau căni, nici linguriţe măcar”, eu roşesc şi urc scările, toate cele osutădouăsprezece, dintr’o răsuflare.
După ce închid uşa apartamentului şi mă simt în siguranţă, dau drumul la aragaz şi deschid cafeaua ; mă opresc brusc, nici nu mai respir cînd îmi dau seama că tînărul meu vecin nu ştie unde să vină, pentru că acest detaliu, al etajului şi apartamentului în care locuiesc mi’a scăpat printre degete!
După două secunde de panică încep să rîd, scot cea mai mare cană pe care o am, din care cred că de fapt se mănîncă supă, torn cafeaua amară azi, aşa mi’e poftă, deschid cartea la semn şi mă adîncesc în liniştea aromată.
Tînărul, dacă va vrea, va şti să miroasă cafeaua prin tavanul meu şi podeaua sa. Şi va suna la uşa potrivită. Dacă nu, mai are opţiunea de a bate la uşa domnului Vasilescu , cerînd detalii despre fata ciufulită, poate voi avea noroc şi doamna va fi ocupată, căci domnul administrator e mai mult decît bucuros să ofere astfel de informaţii.
Off, şi dacă dau nas în nas cu el cînd ies data viitoare? Am să mă prefac că nu’mi aduc aminte de nimic. Asta’i cam nepoliticos din partea mea, nu? Dar poate o să zică el ceva. Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, ce face, ce muzică ascultă, ce citeşte, de fapt dacă citeşte, dacă măcar îi place cafeaua, eu ceai nu beau.
Sună cineva la uşă. Vărs cafea pe mine, frige. Să deschid? Ah, nu am apucat nici măcar să mă pieptăn! Dacă nu e el? Dacă e?