trei

Pricolici , pentru a’şi cinsti cum trebuie numele, nu crescuse mai mult de un metru, o aşchie de om în nişte pantaloni peticiţi şi un pulover ros de molii, de culoare indefinitã. Avea dinţii din faţã lipsã, vorbea sîsîit:
- Acu’, n’are rost sã vã certaţi, nu? Împãrţim frãţeşte, cã d’asta suntem prieteni.
- Ba sã crezi tu, mi’au îngheţat oasele la colţul strãzii pînã am strîns nişte mãrunţiş. Pe frigu ãsta numa’ babe zgîrcite şi copiii ies afarã.
- Hai Mocenige, nu te mai izmeni atît, cã ajunge la toţi, ripostã Pricolici.
- În ritmul în care trage ãsta?! Apoi iar se crede mare boxeur, cu centurã de aur. Bãi, dar mi’ai ars’o, nu glumã!, spuse Mocenigo, pipãindu’şi fruntea. Hai , ce facem?
Dar Pricolici se şi întorsese cu douã pungi şi împãrţi prenandezul, lãsînd şi în cutie ceva, pentru Spif.
- Mocenige, tu mai ţii minte ce’ai visat data trecutã?
- Da bãi Pricolici, bine cã mi’ai adus aminte, sã’i povestesc şi lu’ ãsta.
Spif se pusese turceşte în zãpadã.
- Hihi, cînd aţi crescut mã aşa mari, mai ales tu prichindelule? Ia uite, ţi s’a lungit gîtu’ ca la girafe, iar tu Mocenige, de ce porţi pantofi roşii cu toc? Şi ce puii mei faci cu vioara aia? Ne cînţi o serenadã? Ce oameni ciudaţi sunteţi, cum de m’am pricopsit eu cu voi? Hahaha , ia uitaţi’vã la mine, fac îngeri în zãpadã!
În timpul ãsta Mocenig, rãmas cu povestea în gurã, şi Pricolici, cãruia i se înroşiserã urechile de frig, trãgeau cu nesaţ din porţiile lor.
- Hai bã şi voi! Hahaha, da’ sã te descalţi Mocenige, cã’ţi rupi picioarele, şi tu..ce îngero-cãmilã o sã iasã mã, din tine? Hahaha!
Se lãsa seara. Rîsetele lor rãzbãteau pînã departe.