La răsărit soarele se aşezase pe marginea mării, într-un echilibru precar, de-ţi venea să întinzi mîna să-l susţii, să nu cumva să se rostogolească înapoi de unde a venit, lăsîndu-ne pierduţi în noapte eternă. Din acrobat pe funie la înălţime l-am transformat pe soare în gălbenuş de ou, cu înveliş moale şi cald, doar să ne afundăm hainele sufletului, apoi să le clătim în calmul apelor, cu unduiri liniştite şi încete.
Din sacul de dormit mi se mai vedeau doar ochii, iar eu prin ei nu vedeam decît împăienjenit, amalgamat, voci, paşi, cearta pescăruşilor, limbile spumoase ale valurilor, atît de aproape, atît de ireală prezenţa mea acolo, în sacul de dormit de pe izoprenul de pe nisip.
La mare mi-a fost şi cald, şi frig, şi dor, şi frică, şi rîs, şi plîns, şi imaginaţie cu scafandri ce trăiesc pe cer, cu nisip prin buzunarele blugilor, cu cioburi de scoici lipite pe piele, cu degetele picioarelor trezite de gheaţa apei, cu cafea cu pietre şi cu un soare ce m-a sărutat sălbatic, lăsîndu-mi semne pe faţă, braţe şi glezne, neuniforme şi adînc înroşite, cu textura pielii de crocodil metamorfozată acum în imaginea unui perete scorojit, cu vopseaua veche încă atîrnînd pe alocuri.
M-am întors doar pentru a-mi dori să fiu tot acolo, pe aceeaşi linie, şovăind, într-un picior, ştiind însă că oricum voi cădea nu mă voi lovi, ci voi fi bine.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu