time to pretend

Ciocăne în mine, are să sune a sec, din cap pînă în tălpi, nu's decît material de om învelind un gol, trăind, cum altfel, la întîmplare.

Azi-noapte, pe la trei dimineaţa, am pîndit pescăruşii, glasurile lor deveniseră atît de stridente, frica creştea în mine direct proporţional cu decibelii din ţipetele lor. Păreau să aibe o întrunire pe cei doi monştrii de tablă, macarale cu propriile voci groase în dimineţile cînd somnul se întinde alene, noaptea transformaţi în sală de întrunire pentru păsările mării, nemulţumite mult prea evident de ceva.
Nu am reuşit să-i înţeleg, îi pîndeam dinapoia perdelei, semi-conştientă, ferindu-mă să fiu zărită, ştiam că are să mă doară fîlfîitul aripilor în drumul spre mine, că nu am să am timp să le închid fereastra în ciocuri şi-au să pătrundă în cameră, şi-au să vorbească pe limba lor despre mine, despre ignoranţă, despre fugă, au să rîdă, în nenumărate varietăţi sfîşietoare, şi-apoi, după ce se vor fi plictisit de glumit pe seama mea, au să se lepede de pene şi aşa golaşi şi urîţi, vor traversa bariera pielii şi vor intra în mine, umplînd golul şi înlocuind organele.

Şi cine va şti să vadă, numai în nopţile cu luna pe un sfert, mă va găsi în vîrful macaralei ruginite, învăţînd tăcerea.
Cum să fac să nu-mi mai fie frică?