înfruntări imaginare

Stăteam toţi la aceeaşi masă veche, cu tăblia scrijelită şi un picior clătinîndu-se, uitîndu-ne pe furiş unii la ceilalţi, prefăcîndu-ne preocupaţi de cuvintele aruncate pentru a acoperi golurile şi întrebările adevărate, pentru a înfăşura firele aproape rupte ce odinioară ne legau sufletele şi îmbrăţişările cînd ne întîlneam şi ne zîmbeam şi ne era de ajuns.
Eram noi, cei de acum, aşezaţi împrejurul mesei pe care odinioară ne făceam temele şi citeam romane, priviţi din umbră de noi, cei de atunci, aşezaţi într-un cerc larg, înconjurînd masa aproape ieşită din uz, cu un picior beteag sub care băgasem o bucată de hîrtie îndoită.
Deasupra noastră aerul se saturase cu fuioare de fum negricios şi amărui, vîrfurile ţigărilor îmi păreau ochi de bufniţă, aşteptam tăcerea ca pe o primejdie iminentă, un punct de plecare pentru adevăratele gînduri de care ne feream şi pe care le amînam cît mai mult, măcar să se lase întunericul, va fi mai uşor să nu ne privim în ochi cînd fiecare va vorbi doar în numele lui şi ne vom dezice de tot ce aveam în comun, cînd ne vom accepta pierderea prieteniei şi a punctelor de sprijin, justificînd totul prin lipsa de timp, stresul, problemele de serviciu, oamenii noi, încercînd să scuzăm tăcerile şi convorbirile trunchiate, răspunsurile întîrziate, indiferenţa şi golul.
Şi după ce vom fi vorbit de-a valma, susţinîndu-ne pentru ultima oară tocmai în această fugă de oamenii din noi între care ridicasem poduri, şi tăcerea va fi întreruptă doar de foşnetele estompate ale nopţii, ne vom da seama de inutilitatea acestor justificări, odată ce am renunţat deja, de ce să o şi constatăm, de ce să încheiem totul ciclic, în jurul aceleiaşi mese de odinioară, ca şi cum în mod cert viitorul nu ne va oferi nicio portiţă de revenire.
Uite, să pot spune ceva, să bat cu pumnul în tăblie, să ţip, să le întrerup conversaţia politicoasă, să aprind lumina şi să îi caut ,în timp ce le înfig degetele în orbite, pe cei pe care-i cunosc încă, pe care pot să nu-i pierd, ei nu ştiu că singurul lucru care contează sînt cei ce pot schimba în tine un gînd, ce pot stîrni o idee, un zîmbet, furtuni şi cîntece fără rimă? Noi, cei ce am fost cîndva, mult mai încrezători şi cu privirea limpede?
Ţigara mea se fumează singură, demult nu mai aud cum s-a lăsat tăcerea doar pentru o secundă, suficient pentru ca cel din stînga mea să deschidă drumul renunţării şi ceilalţi să-l aprobe în grabă,fără scuze, fără regrete, un vot unanim pentru pierderea noastră, cei visători.
Şi cînd deschid ochii şi mă simt suficient de puternică să vorbesc,lumina e aprinsă, în jurul becului se învîrt, beţi, nişte fluturi albi, în jurul mesei nu mai e nimeni, doar din cercul mai mare îmi zîmbesc ştirb nişte umbre negre.