Se visase plîngînd, în felul acela în care plîng oamenii care au ascuns prea mult timp un sentiment, de orice factură, fie el de dor sau vinovăţie. Şi în vis, înaintînd pe un drum necunoscut, în capătul căruia se lungeau nişte scări cu balustradă din fier forjat, cu model cu împletituri complicate şi prăfuite, o găsise pe Iulia, tot plîngînd, cu spatele la ea.
Îi vedea, ceţos, umerii cum tremură şi îi era frică să se apropie, dar ştia că este singurul lucru pe care îl putea face,chiar dacă poate nu avea nici măcar dreptul ăsta, să întinđă braţele şi să o cuprindă, dar nu acolo, în vis, ci aici, unde betonul şi vinovăţia sînt adevărate şi nasc lacrimi, din acelea amare.
Dinapoia pleoapelor reuşise să o îmbrăţişeze, în somnul chinuit al după-amiezii, după zile şi nopţi albe, în care trăsese de arcul din ea pînă la tensiune maximă, fără să ştie unde poate ajunge, şi atunci, cînd pe firul de aluminiu se plimbau cearcănele şi întrebările, găsise un drum cu un plîns la capăt.
Nu apucase să afle cum ar fi arătat privirea Iuliei dacă s-ar fi întors cu faţa la ea. Se trezise şi-şi pipăise obrajii, sărînd degetele. Pietrele crăpaseră şi regretul se ridicase la suprafaţă.
Ar fi fost bine să se poată întoarce în vis şi să vadă o continuare pe care să o poată suprapune realităţii, să ucidă astfel încă un demon, să ştie că într-adevăr timpul estompează sentimentele şi greşelile se pot ierta uneori cu sufletul.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu