Crescute sub moliciunea pleoapelor, oasele peştilor argintii înţeapă uşurel, iar balamalele sunt ruginite, scîrţîie din ce în ce mai tare, ca şi cum o trompetă ar suna foarte aproape de tine, tam-tam-tam, anunţînd o furtună sau, cine ştie, din întîmplare, doar liniştea de după, cînd fiecare lucru îşi găseşte locul, peştii îşi pun solzii şi se aruncă în apă, balamalele se ung cu vaselină şi închid uşi, trompetele întregesc orchestra, iar tu, departe de tine, privindu'te prin inevitabil, nu poţi decît să închizi ochii şi să te afunzi în moliciunea de dincolo.