in stil pur cortazarian

Se pot respira schimbări de structură in privinţa serilor, mantaua isi capătă schimbul de noapte mai devreme, greierii cântă doar o muzică de fundal,vântul fluieră deja cu un pic de avânt,somnul e greoi insă si apasă asemenea unui bolovan deasupra unei broaste fără scăpare, ochii se deschid asupra camerei doar pentru a inspecta starea de dinăuntru, e la fel de rău sau s-a diminuat durerea asta fără nume? poate incă un pic de somn, uite doar jumătate de oră, are să mai schimbe procentele impărţite intre "bine" si "rău", ca si cum, intre acestea două, nu ar putea la fel de bine exista (asa si cum e, de fapt) un număr greu de precizat de nuanţe in care "un pic mai bine", "mai puţin rău", să poată nu eticheta, ci surprinde un moment si atât.
Ieri, in metrou, o doamnă,de vârstă mijlocie, asezată pe al treilea scaun al rândului, chiar de lângă bara pe care pot cocoţa mâini in căutarea unui punct real de sprijin,isi manifesta dorinţa de a creste viteza metroului si a ajunge mai repede acasă, intr-un joc al degetelor usor ameţitor dacă ii acordai intreaga atenţie, uneori aducând asemenea unui fâlfâit de aripi, uneori a meditaţie profundă, alteori a inventarea unei melodii chiar acolo, pe suprafaţa de lac a genţii de care se sprijineau deopotrivă degetele mâinilor si genunchii.
Nu-mi puteam lua ochii, in rest era atât de calmă această doamnă, imi imaginam cum tot miezul energiei ei pornise la drum si se cantonase in vârful degetelor, dându-le frământarea si furnicăturile corpului si gândurilor. Doamna stătea ca pe ace, numai că acestea se localizaseră in prelungirile mobile ale mâinilor. Si in acelasi timp, surprinzător, privirea ii era goală, fără nicio sclipire de nerăbdare, fără intoarceri frecvente ale globilor oculari inspre afisajul electronic sau in dreptul staţiilor, privea inainte, cu faţa limpede si linistită.
După două staţii se urcă un băiat, aproape de vârsta mea, se asează lângă doamna tactilă, asa cum o botezasem deja, separaţi de bara pe care nu-si lăsa nimeni incă amprentele. Imediat cum intrăm in tunel si vocea anunţă in difuzoare următoarea staţie, băiatul incepe a transmite acelasi mesaj ca si vecina sa de rând de scaune, numai că prin intermediul trepidaţiilor piciorului drept, părând că se află la antrenament, cu un pic inaintea startului, cumva fără ritm, dar la fel de elastic ca si miscările doamnei, intr-un limbaj ce nu-mi era evident accesibil, din moment ce eu zâmbeam in aer, căutând drept paravan cartea din geantă.
Si m-am gândit, inapoia rândurilor printre care imi concepeam eu alte idei, dacă acesti doi oameni s-ar fi văzut, unul pe altul, faţă in faţă , pe siruri paralele si apoi s-ar fi putut vedea pe ei insisi in oglindă, poate ar fi inţeles că jocul degetelor spune altceva si nu anticiparea lucrurilor comune, poate poftă de o după-amiază lenesă cu ingheţată de cafea si bancă scorojită sub coroană de copac umbros, iar săltarea piciorului vrea să transmită dorul tălpii goale de firele incă verzi de iarbă si o bere rece in timp ce culorile cerului se schimbă, indiferent de ceasuri.
Poate dacă s-ar fi privit unul pe celălalt si fiecare pe sine, ar fi zâmbit si nu ar fi fost decât zece degete si un picior iesite, in sfârsit, din anonimat.

Cât despre clasificarea stării de acum, gestul meu ar fi nemiscare.