incercarea eu-lui de a se (re)găsi

Nu-i posibil si nu-i corect să am atâtea gânduri si niciun spaţiu pentru ele, să le arunc conţinutul pe pereţii albi ai camerei in care m-am inchis, să le permit astfel să dispară in eter, când as vrea atât de mult să le pot surprinde scrise, să-mi dau seama ce-i cu ele si,implicit, ce-i cu mine,ce-i cu toate rotiţele ce au deraiat de pe sinele drumului potrivit, si au pornit-o haotic să inscripţioneze semne de intrebare si goluri,in sensul unor spaţii pline cu vid, prin care trec,cu viteză mare,elemente figurate.
Am un atac de panică, cred, cu tahicardie,senzaţie de sufocare si sentiment acut de inutilitate, plus un mare dezinteres faţă de tot. Patul imi pare singurul prietenos,cu cearceafurile lui albe si răcoroase, cu pernele in care imi ascund capul si fantomele,cu cele trei cărţi incepute, una din ele are copertele atât de rosii, mereu imi distrag atenţia, se reflectă in palma mea si am impresia că doar ce am băgat mâna intr-o găleată cu vopsea de culoarea macilor.
Care e graniţa legală intre realitate si ficţiune? Adică cât de departe trebuie să mergi cu inventatul pentru a-ţi da seama că nu mai stii dacă nu cumva rolurile au fost schimbate si care parte poartă care nume?
După câte discuţii imaginare trebuie să te opresti si să calci pe asfalt, să vorbesti cu oameni normali despre lucruri normale, cât de mult e prea mult când vine vorba de a fugi de realitate?
Ce s-ar intâmpla dacă nu am face decât să ne trăim stările, uneori motivate de sănătate precară,uneori justificate doar prin lipsa de interes faţă de ceea ce oferă concretul? Si dacă ne simţim "noi" doar acolo, in spatele cortinei ochilor, de ce să nu rămânem?
Răspunsul e chiar in imaginea oglinzii, dacă am să stau să privesc, prea mult inseamnă clar atunci când ai cearcăne adâncite,stare de oboseală nesfârsită,ghemuri de idei atât de mult desfăsurate si de nuanţe atât de apropiate,incât e aproape imposibil să le găsesti capetele. De asta stările si povestile interioare trebuie scrise si nu trăite pe dinăuntru, nu facem decât să devenim dependenţi, si nu-i bine, la un moment dat vom atinge fundul si vom simţi nevoia să ne "căutăm" altundeva.
Poate că soluţia constă in a inchide ochii si a dormi,atâta tot, până oboseste si oboseala,pentru ca apoi să regăsim bucăţele din noi,incomplete dar necesare, in cotidian.