Am obosit, asa mi-a spus in timp ce toamna abia isi deschidea ochii maronii si eu presimţeam in aer căderea cortinelor din velur verde intunecat si prăbusirea grosolană a galeriilor din lemn incrustat cu inflorituri intortocheate, apoi lăcuite.
Am obosit, si am stiut că nu-i o glumă, ca atunci când, din când in când, obosim cu toţii si ne punem oasele la dezintoxicare de praf,griji si alte obiceiuri din acestea nesănătoase. Nici măcar nu mi-a spus asta in faţă, să-mi pot da seama dacă mai e ceva de făcut, dacă pot scoate cu clestele toate metalele grele inghiţite, să destup gura vasului ce animă sufletul. Doar un mesaj pe ecranul telefonului vibrând, cu multă ciudă l-as fi aruncat, ce nevoie am dacă ea imi spune că a obosit, ca si cum si-ar dori doar să inchidă ochii pentru un timp, să se refacă ţesuturile lezate, să se inchege speranţele, de-acum prea abrupte, stiind, cu toate astea, fără cuvinte precise, că nu-i doar atât, oboselii ei ii crescuseră pene de porumbel tărcat.
Am obosit, imi imaginam cât curaj trebuie să-i fi cerut mărturisirea, după toate războaiele in care cuvintele erau, dacă e posibil, armură si inamic, sabie si umbrelă, plasture si cuţit.
Am obosit, spuneau literele si sub ele isi infigeau unghiile lungi nenumărate gânduri epuiza(n)te.
Am obosit si eu,draga mea. Asa cum oboseste cărămida să facă parte din acelasi zid, asa cum obosesc ochii când văd doar patru pereţi, asa cum oboseste omul când nu stie sub ce formă să trăiască. Asa cum nu avem nicio scuză reală pentru asta.
Am obosit,i-as spune, cerându-i, cu imprumut, niste pene, să-mi acopăr măcar un sfert din suflet.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu