Ştii, vorbim aproape tot timpul despre zilele de duminică, în care ne odihnim şi reflectăm asiduu asupra tipului de oameni ce am ajuns să fim, găsind sau nu motivaţii, uneori chiar scuze.
Ei bine, într-o zi ca asta devine inutil până şi acest lucru, tot ce rămâne de făcut e să infăşori o eşarfă la gât, să tragi fermoarul hanoracului, să legi puternic şireturile tenişilor şi să-ţi umpli plămânii cu ciripit în game necunoscute, frunze ce-şi schimbă structura vizibil, ca şi hainele; îşi dezbracă rochiile verzui şi diafane, traversate de nervuri adiacente, îmbrăcându-se în jerseuri roşietice şi pantaloni de tafta de culoarea zahărului brun, dându-şi drumul de pe crengi şi balansându-se uşor pe scrânciobul vântului, pentru a atinge pământul şi a se odihni, adormind în timp ce se micşorează prin spiralizarea spre interior, construindu-se de fapt sub forma unei cochilii de melc, poate doar pentru a ramane aici cât mai mult, înainte de a merge înapoi în laborator pentru a fi resintetizate în vederea următoarei primăveri.
Şi după cum spuneam, duminica aceasta s-a trezit sub clopot de vată murdară,dar s-a umplut apoi cu linişti, melancolii şi culori furate frunzelor pentru a da motiv sufletului să zâmbească.
Am în minte această imagine, poate un pic clişeistică, de aruncare a trupului într-un morman de frunze pe jumătate uscate, a căror reacţie să fie scârţâit misterios, aşa cum se aude în filmele de groază când urmează o scenă pe care ai face bine să o priveşti printre degete.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
si-am aflat, intr-un fel, si cum a fost weekendul tau. si-ai descris in cel mai frumos mod toamna, imi amintesti de ceea ce stiam sa observ cand eram inca un copil, dar ceea ce nu am putut niciodata sa exprim.
Trimiteți un comentariu