imobilitatea expunerii

Eu stiu despre mine, ca dorm, ca merg, ca uneori spal vase, ca traversez strazi si schimb tramvaie, ca citesc si beau cafele, toate aceste etichete sub forma de abtibilduri hasurate ce se reunesc sub umbrela cu nume de timp, stiu, si cu toate astea, langa mine, eu stau. o forma statica, tacuta, de renuntare, o piesa zgariata si inutila a unui mecanism candva viu, nu neaparat trist, doar in starea asta de nemiscare, imobilitate , asemenea unui panou peste care nimeni nu scrie nimic, cu toate ca langa el stau imprastiate o multime de culori, in forma solida eu nu am nici maini, nici gura, nici expresii, nici vise.

Eu stiu despre timp ca nu are niciun folos sa iti bati capul cu modelarea lui, egal si la fel masurat va trece in continuare, doar noi ne impiedicam de absurd cand ne spunem baliverne despre scurgerea zilelor si orelor, despre trecerea anotimpurilor si despre hartile pe care ni le creionam pentru timpul din viitor despre care nu stim, pana la urma, nimic, nimic, nimic.

Eu stiu ca nu fac nimic, si de m-ai intreba ce vreau sa fac, nici ca as sti sa spun. Ridic din umeri si ma intorc la ce stiu, in dimineata asta miroase a zambila, cafea cu scortisoara si ciocolata cu martipan.