bumblebees

Te uitai la mine aşa cum nu credeam vreodată că se poate uita cineva la altcineva la care ţine. Aşa cum eu , oricît de sucită şi rea sînt uneori, nu am făcut'o niciodată. Eram o bucată mare de piatră, nu cu ascuţişuri sau denivelări, nu în nuanţe sau cu crăpături, eram un bloc, liniar şi neted, la care te uitai fără să te uiţi de fapt.
Ar fi trebuit să fie invers, ştii? Pentru că tu erai cel imobil, cel încremenit, cel fără reacţie, cel catatonic, iar eu, eu, vorbind de'a valma, amestecînd cuvinte şi gesturi, grăbindu'le şi aruncîndu'le în monologul tăios şi contradictoriu. Tu erai piatra, privindu'mă ca pe o altă stană.
Ar fi ieşit un scurt'metraj bun, ţi'am zis şi ieri. chiar amuzant, poate un pic melodramatic pentru cei cu ochi critic. şi , punînd sub microscop, punîndu'ne pe noi acolo, modificînd vizibilitatea din micro şi macroviză, ce'am fi putut descoperi? ce altceva, decît fragmente, cioburi, crîmpeie, fără să le putem oferi o explicaţie sau un contur în care să poată prinde formă concretă?
Am ales jocul drept mod de manifestare, în aceeaşi măsură şi de fugă, ne'am urcat fiecare pe umerii celuilalt şi am respirat libertate,nou şi definiţii în afara dicţionarelor. Apoi, speriaţi şi atît de slabi, am coborît, căutînd motive independente de ceea ce simţim, aducînd drept argumente tot ceea ce nu ar fi trebuit să conteze dacă privirile din noi ar fi fost adevărate.