Se ceartă pescăruşii pe cerul nopţii de azi, la fel de negru ca şi înapoia pleoapelor mele, stăm cu ochii deschişi noaptea şi îi închidem înspre dimineaţă, să nu vedem micimea locului în care ni se derulează timpul prescris, gămălia de ac în care îmi pare că sufletul s'ar încadra perfect şi spaţiul nelimitat ce'i revine ignoranţei.
Ne privesc peştii prin limpezimea apelor şi păsările, printre nori, cum îndeplinim ritualuri, respectăm trasee şi orare, nu (ne) punem întrebări, (ne) amăgim, (ne)minţim, fabricăm zîmbete plastifiate şi vorbim cu convingere despre sentimente pe care nu avem să le cunoaştem.
Aş putea să scriu despre două poveşti paralele, despre cuvinte-oglindă, despre (ne)încredere şi tristeţe ce sfîşie puternic pe dinăuntru, închizînd intrările şi ieşirile labirintului, dar nu văd niciun sens.
Nu mai am nimic să'ţi spun, îmi pare rău doar pentru viitoarele clipe din vieţile viitorilor oameni ce îşi vor intersecta paşii cu ai mei, cînd le voi spune, din vînt rece, că mie nu îmi mai plac jocurile, regulile anapoda şi invenţiile năstruşnice.
Mi'ai luat jocul, ai şters şotronul, ai spart baloanele, ai învelit plastilina în hîrtie maronie. Şi asta cînd existau atîtea alte soluţii, ţi'am cerut sinceritate, anticipîndu'ţi reacţiile şi asigurîndu'te că voi înţelege, orice va fi.
Aş putea (de)scrie adevărul meu,însă gustul amar , persistent, şi golul rămas pe asfaltul şotronului mă învaţă o altă tăcere.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu