Vîslele erau roşii. Cuprindeau simetric barca împotmolită în noroiul vîscos, asemenea unor braţe ce nu ştiu să îmbrăţişeze, încremenite într'o stare latentă.
Aşteptau ceva, deşi aveau un aer cumva blazat, ca şi cum aşteptarea, o dată cu timpul şi praful aşezate pe lemnul ridat, uitase şi ea ce să aştepte.
Poate două palme acţionînd cu forţă, poate benzină-foc-scrum, poate nimic, poate aceste cuvinte care să vorbească despre vîslele roşii ce m'au plimbat, demult, prin falduri de apusuri, prin bucăţi leneşe de clipe amare, prin ape tulburi dar încîntătoare.
Vîslele erau roşii, priveau pantofii mei bărbăteşti, hipnotizîndu'mi paşii, întorcîndu'mă înspre mine, cea necredincioasă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Nu mai exista secrete...chiar si peretii se baga in discutie si poti avea multe de povestit cu cutiuta din palma ta...marea e prea mica, nu mai poate sa ne cuprinda nici ea cu tacerea ei
Adrian, secrete vor exista întotdeauna,altfel devine totul prea banal. iar marea, nu ţi'o aminteştie? ea nu'i niciodată mică.
Trimiteți un comentariu