perdelele sînt nervoase şi se umflă cu vînt , cu tendinţa neascunsă de a mă ataca, de a mă prinde între firele ei şi acolo, cu palele de vînt, să mă ghemuiesc aşa cum dorm copiii, să aştept să mă dizolv, bucată cu bucată, degete, umeri, genunchi,nas, cuvintele cu care sînt căptuşită pe dinăuntru, uite aşa, să devin o dispersie de solid în gaz, solid de dimensiunea unor nanoparticule, atît de fine, aproape imperceptibile,nu m-ar simţi niciun om în timp ce m-aş aşeza lîngă ei, să-i ascult.
îmi cască somnul pe suprafaţa zgronţuroasă a zaţului păstrat pentru ghicitul viitorului degetului mic de la mîna stîngă, aşa se întîmplă cînd nu ascult de alarmă, cînd adorm spre dimineaţă, somn greoi asemenea unei stînci, de rămîn amprente de somn mult timp prin mine, poate în tramvai se va apleca cineva asupra mea şi-mi va culege o firimitură chiar de pe umăr.
de nu m-ar chema trotuarele şi orarele, aş putea alinia cuvinte alandala o bună bucată de timp. îmi pare rău că nu mai am poveşti, deşi aşteaptă contururile lor doar momente potrivite de luciditate a imaginaţiei.
gata, mă las pradă perdelei.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
42 de comentarii:
firimitura din ce?
firimitură din mine, nu ştii cît de uşor ne împărţim, chiar şi fără intenţie?
firimiturile sunt ceea ce ramane dupa ce ne impartim...
uneori împărţim doar firimituri, ramînînd tot noi. alteori, împărţind firimituri, rămîne gol.
alteori...degeaba impartim...nu?
nu ştim niciodată dacă e degeaba. singura scăpare e să putem crede că nu. că fiecare firimitură contează.
pentru cine conteaza?
pentru oamenii care culeg firimiturile. pentru unii. uneori, însă, nici măcar nu decizi tu dacă le dai sau nu.
si daca culegi firimituri, ce nu sunt pentru tine, si le-ai asezat pe propriul portativ pentru a da ritm melodiei tale si tu consideri imbinarea ca fiind perfecta, pentru tine,...asta ce te face?
cum ştii că nu-s pentru tine?
şi dacă e aşa, dacă ai dreptate, asta te face...un arici.
din pacate, da, sunt un arici, pentru ca am lasat in locul firimiturilor cateva ace..
de ce spui din păcate? au şi acele rostul lor. aşa o fi fost să fie.
poate, mai bine ramaneau la mine, puteam sa las altceva in urma, niste firimituri, la randul meu...
poate ai să laşi altcuiva.
în plus, nu mai poţi schimba ce a fost. doar să înveţi ceva.
poate o sa citesti despre mine in ziar, la un moment dat, la o sectiune anume, <>
eu nu citesc ziare. şi chiar dacă, din întîmplare, la momentul respectiv aş face-o, crezi că aş şti că e vorba de tine?
da, "arici, urgent...cumpar ace"...cati arici cunosti care sa vorbeasca?
am cunoscut cîndva unul. acum, nu.
şi ce să faci cu acele? nu-i mai bine fără ele?
hmmm...arici fara ace? nu...acele imi aduc aminte de multe, si daca sunt acolo imi vor scurtcircuita mereu gandurile...
păi ai putea renunţa cu totul, ai putea să nu mai fi arici.
nu pot sa nu mai fiu ce mi-a fost dat sa fiu.
doar pentru că cineva te porecleşte arici, nu înseamnă că şi eşti.
si de ce m-ar porecli?
din joacă.
atunci, lasa-ma sa fiu un arici.
depinde de mine?
nu stiu, depinde? dispui de asemenea puteri?
cînd se joacă, omul poate avea orice putere. pentru tine, însă, nu răspund eu. deşi, mai demult, am spus şi eu cuiva "ariciule".
si a devenit arici?
în joc, da. apoi nu ştiu ce s-a întîmplat cu el.
era un el?
mi se pare absurdă întrebarea. da, a fost un el.
intotdeauna trebuie sa fie un el sau o ea
aproape fără excepţie. e firesc să fie aşa, nu?
P.S.: eşti şi tu un arici?altul?
da, asa e...
da, asa e...
nu se mai înţelege pentru care anume frază este răspunsul ăsta al tău.
nu mai stiu ce sunt...
tu crezi că ştie cineva? eu cred că rostul minim al unor întîmplări este să ştim măcar cum NU suntem.
şi tu nu (mai) eşti arici.
atunci definim totul numai prin excludere?
nu totul, şi nu spun că aşa e cel mai bine. dar e o perspectivă.
Trimiteți un comentariu